Convalescenţa

Ce poate fi mai neplăcut decât o perioadă de convalescenţă, în care familia şi prietenii să te vadă aproape neputincios, într-o stare precară de sănătate?

Lăsând la o parte feţele lor ce afişează diferite grade de milă şi regimul alimentar strict, putem totuşi spune că nu e chiar aşa de rău. Doar stăm în pat aproape toată ziua, departe de stress-ul cotidian care ne invada. Ar echivala cu un concediu suplimentar, în care nu trebuie să ne batem capul ce plan de bătaie să alegem. Aceasta întrucât dispunem de o libertate limitată considerabil de perimetrul locuinţei.

Convalescenţa poate reprezenta pentru unii o ocazie de a se izola. Mândria de a fi văzut într-o poziţie inferioară te poate îndemna să inventezi diverse scuze de a te întâlni cu cei apropiaţi. Însă nu este singurul motiv. Poate că îţi pasă mai mult de ei decât de tine şi nu vrei să se îngrijoreze pentru starea trecătoare în care te afli. Faptul că nu-i împovărezi cu o durere în plus poate contează mai mult decât eventualul ajutor din partea lor.

Oricât de altruist ar încerca să o fac să sune, tot nu reuşesc să justific minciuna. Chiar prin simpla omisiune, tot simt o arsură în suflet de fiecare dată când mă întreabă la telefon ce mai fac. Nici dacă mă gândesc că răspunsul “bine” este o formulă standardizată, golită de conţinut în ultimul timp, tot nu mă simt mai bine. Au dreptul să ştie exact ce fac. Esenţialul e că trăiesc. N-ar trebui să-i deranjeze faptul că mă confrunt temporar cu mici inconveniente care nu mă lasă să părăsesc patul prea mult timp.

Aşadar, vă îndemn pe voi – cei care s-ar putea afla într-o situaţie asemănătoare (deşi nu o doresc nimănui) pentru o scurtă perioadă de timp – să faceţi ceea ce eu nu am reuşit. Nu ascundeţi adevărul celor dragi, chiar dacă voi credeţi că ar fi cea mai bună soluţie atât pentru voi, cât şi pentru ei.

Importanţa echilibrului

Încă din stadiul de bebeluşi ne străduim să mergem, să fim în stare să ne deplasăm fără ajutorul altora. E primul pas spre echilibru.
Odată depăşit acest pas, tindem spre echilibru psihic şi social.
Echilibrul este indispensabil în viaţa omului ca fiinţă socială.

Aproape orice ştiinţă îl are ca fundament. Teoriile au la bază ecuaţii ce reprezintă echilibrul unor forţe, mărimi, termeni etc.
Din punct de vedere fizic, echilibrul reprezintă starea unui sistem a cărui configuraţie sau ale cărui proprietăţi la scară largă rămân constante în timp. De asemenea, el este momentul în care suma forţelor care acţionează asupra sistemului este egală cu zero.
Echilibrul chimic se manifestă atunci când reacţia iniţială şi cea adversă se produc în aceeaşi măsură.
În economie, piaţa se află în echilibru atunci când cererea egalează oferta, în acel moment formându-se preţul de echilibru.
Din punct de vedere psihologic, o persoană echilibrată mintal este cineva care se încadrează în şablonul prestabilit de societate şi care nu are abateri comportamentale regulate în afara marjei de eroare admisibile.


Noi, majoritatea oamenilor, concepem echilibrul drept starea normală a universului şi privim haosul ca pe o cale rapidă spre distrugere. Echilibrul poate reprezenta starea de mijloc între două ipostaze contradictorii. Însă ce există între echilibru şi dezechilibru? Am putea spune că dezechilibrul nu există; reprezintă doar absenţa echilibrului. Aceasta este starea noastră naturală, netulburată de o largă varietate de factori.
Cum să ajungem imuni la efectele negative ale dezechilibrelor?
Nu putem. Ar însemna anihilarea oricărei trăiri. Am putea la fel de bine să ne punem creierul într-un borcan la care să ne uităm din când în când şi să exclamăm: “Cool!”

Tocmai lupta cu dezechilibrele ne animă, ne dă un motiv de a merge mai departe. Doar nu suntem bolovani, să nu reacţionăm în nici un fel. Ne face plăcere să trăim întrucât viaţa reprezintă o succesiune de tentative de a echilibra forţele care acţionează asupra noastră. Astfel, în orice ipostază, supravieţuirea se manifestă ca o luptă cu mediul şi cu noi înşine. Dacă, prin reducere la absurd, alegem să nu mai acţionăm, încetăm să existăm.

Aşadar, atingerea stării de echilibru este foarte importantă din multiple considerente. În primul rând, pentru a supravieţui şi a ne păstra intacte abilităţile, capacitatea de raţionare, afectivitatea. Apoi pentru a ne putea bucura de evenimentele neprevăzute ce apar pe parcursul vieţii şi pentru a nu cădea pradă extremelor distructive (pesimism, stress, consum abuziv de substanţe nocive etc.). Şi nu în ultimul rând, echilibrul constituie premisa dezvoltării individului şi asigură baza toleranţei, pacifismului şi bunei-înţelegeri.