De ce scriu pe blog?
“Ori de câte ori apelezi la o
amintire, o modifici. Ce îţi aminteşti poate fi aproape de ceea ce s-a
întâmplat, dar însuşi actul de a-ţi reaminti o experienţă, o modifică uneori în
moduri semnificative. Pentru a explica ştiinţific, rememorarea activează un
grup neuronal similar, dar nu identic cu cel creat la data codificării. Astfel,
amintirile sunt distorsionate – uneori puţin, alteori chiar foarte mult – deşi crezi
că sunt corecte. […] Starea ta mentală, atunci când ai codificat amintirea şi
starea ta mentală din momentul în care ai rememorat-o, influenţează şi modifică
memoria în sine. Deci, povestea pe care o spui este, de fapt, mai puţină
istorie şi mai mult ficţiune istorică.”
(sursa: Daniel J. Siegel, Tina
Payne Bryson – “Creierul copilului tău”)
De aceea suntem mereu încurajaţi
să folosim un jurnal, pentru a păstra amintirile cât mai aproape de adevăr.
Eu am ajuns la una pe care aş
dori să o păstrez intactă. Cel mai bine e să scriu acum, cât e încă proaspătă. J
Am ajuns foarte aproape de locul
întâlnirii cu colegii. Nici nu-mi trecea prin cap cât de aproape. Chiar atunci
m-am întâlnit cu cineva şi am plecat împreună, fiecare crezând că cealaltă
persoană ştie exact unde e clădirea căutată. După vreun kilometru am sunat
pentru a cere un punct de reper în plus şi ne-am întors – spre surprinderea
noastră – fix acolo de unde plecasem.
Scurta ocolire prin oraş nu mi-a
tăiat buna-dispoziţie şi am intrat direct în “pielea mea de petrecere”. Mi-am
găsit rapid un scaun pe care l-am abandonat ulterior în nenumărate rânduri
întrucât n-am ajuns încă la vârsta la care să fiu doar “mesean”. Am început să-i
salut pe colegii pe care-i ştiam şi să fac cunoştinţă cu cei noi. Din păcate
n-am reuşit să dau mâna şi să fac poze cu toată lumea. Nu mi-au ajuns câteva
ore pentru peste o sută de persoane pentru că au fost câţiva colegi care mi-au
atras atenţia mai mult şi nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. În afară
de micul inconvenient de a pleca fără să pot asocia fiecare faţă cu numele
corespunzător, petrecerea a avut cam tot ce-i trebuie: mâncare bună, băutură destulă
şi muzică pentru toate gusturile. N-aveam cum să cer eu Cradle of Filth sau Amon
Amarth că ori nu se găsea, ori s-ar fi speriat invitaţii. Eu, Andreea, Daniel
şi Marius ne-am mulţumit cu AC/DC şi Bon Jovi. Pentru o stea în plus ar fi
putut fi şi karaoke, dar poate data viitoare. J
Nu prea m-am putut dezlipi de
colegii din Suceava. Probabil pentru că pe unii îi cunosc de mulţi ani; ne-am
mai văzut şi ne-am tot auzit. Şi cu cei noi mi-a făcut plăcere să discut. Nu
ştiu despre ce. J
Uneori nici nu mai contează ce anume spui, cât timp o faci amical, gâdilându-le
altora simţul umorului.
Dacă ar fi fost concurs de dans,
iar eu aş fi fost în juriu, atunci probabil ar fi câştigat colegii din Vaslui.
Poate că au avut avantajul de a veni de la mai puţini kilometri decât ceilalţi
şi au ajuns mai puţin obosiţi. Oricum, au avut chef să danseze şi au dat un
exemplu foarte bun.
Deşi am băut un singur pahar, am
confundat doi colegi. Sper să nu se fi supărat. Aveau tricourile de aceeaşi
culoare, deci sunt în aceeaşi echipă. J Ce să mai zic de aproximativ aceeaşi înălţime şi
culoare a ochilor şi a părului…
Atmosfera a fost aşa de plină de
voie-bună încât nici nu mi-am dat seama că n-au fost chiar toţi. Mie mi-ar fi
părut rău să lipsesc de la un astfel de eveniment, mai ales că nu se întâmplă
în fiecare zi.
La un moment dat m-am prins că
n-a mai rămas nimeni dintre cei pe care îi întrebasem dacă pleacă mai devreme
şi am plecat cu autocarul după ce s-a “stins” de tot petrecerea.
Abia aştept să facem schimb de
poze, filmări şi impresii. Sper să se fi simţit toată lumea cel puţin la fel de
bine ca mine. Chiar m-am suprins pe mine însumi prin mai multă sociabilitate
decât m-aş fi crezut în stare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu