Petrecere cu colegii – exerciţiu de socializare

De ce scriu pe blog?

“Ori de câte ori apelezi la o amintire, o modifici. Ce îţi aminteşti poate fi aproape de ceea ce s-a întâmplat, dar însuşi actul de a-ţi reaminti o experienţă, o modifică uneori în moduri semnificative. Pentru a explica ştiinţific, rememorarea activează un grup neuronal similar, dar nu identic cu cel creat la data codificării. Astfel, amintirile sunt distorsionate – uneori puţin, alteori chiar foarte mult – deşi crezi că sunt corecte. […] Starea ta mentală, atunci când ai codificat amintirea şi starea ta mentală din momentul în care ai rememorat-o, influenţează şi modifică memoria în sine. Deci, povestea pe care o spui este, de fapt, mai puţină istorie şi mai mult ficţiune istorică.”

(sursa: Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson – “Creierul copilului tău”)

De aceea suntem mereu încurajaţi să folosim un jurnal, pentru a păstra amintirile cât mai aproape de adevăr.

Eu am ajuns la una pe care aş dori să o păstrez intactă. Cel mai bine e să scriu acum, cât e încă proaspătă. J

Am ajuns foarte aproape de locul întâlnirii cu colegii. Nici nu-mi trecea prin cap cât de aproape. Chiar atunci m-am întâlnit cu cineva şi am plecat împreună, fiecare crezând că cealaltă persoană ştie exact unde e clădirea căutată. După vreun kilometru am sunat pentru a cere un punct de reper în plus şi ne-am întors – spre surprinderea noastră – fix acolo de unde plecasem.

Scurta ocolire prin oraş nu mi-a tăiat buna-dispoziţie şi am intrat direct în “pielea mea de petrecere”. Mi-am găsit rapid un scaun pe care l-am abandonat ulterior în nenumărate rânduri întrucât n-am ajuns încă la vârsta la care să fiu doar “mesean”. Am început să-i salut pe colegii pe care-i ştiam şi să fac cunoştinţă cu cei noi. Din păcate n-am reuşit să dau mâna şi să fac poze cu toată lumea. Nu mi-au ajuns câteva ore pentru peste o sută de persoane pentru că au fost câţiva colegi care mi-au atras atenţia mai mult şi nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. În afară de micul inconvenient de a pleca fără să pot asocia fiecare faţă cu numele corespunzător, petrecerea a avut cam tot ce-i trebuie: mâncare bună, băutură destulă şi muzică pentru toate gusturile. N-aveam cum să cer eu Cradle of Filth sau Amon Amarth că ori nu se găsea, ori s-ar fi speriat invitaţii. Eu, Andreea, Daniel şi Marius ne-am mulţumit cu AC/DC şi Bon Jovi. Pentru o stea în plus ar fi putut fi şi karaoke, dar poate data viitoare. J

Nu prea m-am putut dezlipi de colegii din Suceava. Probabil pentru că pe unii îi cunosc de mulţi ani; ne-am mai văzut şi ne-am tot auzit. Şi cu cei noi mi-a făcut plăcere să discut. Nu ştiu despre ce. J Uneori nici nu mai contează ce anume spui, cât timp o faci amical, gâdilându-le altora simţul umorului.

Dacă ar fi fost concurs de dans, iar eu aş fi fost în juriu, atunci probabil ar fi câştigat colegii din Vaslui. Poate că au avut avantajul de a veni de la mai puţini kilometri decât ceilalţi şi au ajuns mai puţin obosiţi. Oricum, au avut chef să danseze şi au dat un exemplu foarte bun.

Deşi am băut un singur pahar, am confundat doi colegi. Sper să nu se fi supărat. Aveau tricourile de aceeaşi culoare, deci sunt în aceeaşi echipă. J Ce să mai zic de aproximativ aceeaşi înălţime şi culoare a ochilor şi a părului…

Atmosfera a fost aşa de plină de voie-bună încât nici nu mi-am dat seama că n-au fost chiar toţi. Mie mi-ar fi părut rău să lipsesc de la un astfel de eveniment, mai ales că nu se întâmplă în fiecare zi.

La un moment dat m-am prins că n-a mai rămas nimeni dintre cei pe care îi întrebasem dacă pleacă mai devreme şi am plecat cu autocarul după ce s-a “stins” de tot petrecerea.

Abia aştept să facem schimb de poze, filmări şi impresii. Sper să se fi simţit toată lumea cel puţin la fel de bine ca mine. Chiar m-am suprins pe mine însumi prin mai multă sociabilitate decât m-aş fi crezut în stare. 

Mârlănie la doi paşi de civilizaţie

În ultimul timp am început să mă obişnuiesc cu diferite grade de mârlănie. Trecerea s-a produs ascendent, picătură cu picătură, până s-a făcut o mlaştină în toată regula. Nu e normal să acceptăm comportamentul abuziv al celorlalţi doar pentru că lor li se pare normal. Şi e păcat că foarte mulţi oameni au uitat ce înseamnă să trăiască într-o societate civilizată. Câţi oameni au murit pentru ca noi să avem dreptul la viaţă, securitate, egalitate, libertate, proprietate, educaţie şi multe altele? Aceste drepturi le avem cu toţii cât timp nu le încălcăm pe ale celorlalţi. Respectă pentru a fi respectat!

Dar ce anume m-a făcut să mă revolt? Un act de mârlănie, bineînţeles! Am văzut o femeie de vreo 50 de ani vociferând într-un magazin după ce a spart o sticlă de alcool, refuzând să plătească contravaloarea mărfii distruse în mod accidental. În opinia ei, ea nu avea nici o vină! Conducerea magazinului ar fi fost vinovată pentru poziţionarea sticlelor în calea ei spre ieşire: “De ce le-aţi pus aici? De ce nu puneţi paste făinoase în locul lor? Sau ce mai aveţi acolo şi nu se sparge… Chem protecţia consumatorului! Nu dau nici un ban! Eu nici măcar nu beau alcool…”

Sincer, nu eram destul de aproape să-mi dau seama dacă băuse ceva, dar dacă într-adevăr nu era în stare de ebrietate, atunci fapta e şi mai gravă. Cum poţi să faci o prostie şi apoi să dai vina pe alţii? Neatenţia se plăteşte. Pentru orice faptă trebuie să suporţi consecinţele. Doar nu eşti copil fără discernământ. Cel mai tare m-a mirat lipsa de interes a angajaţilor. Probabil vroiau să scape de scandal cât mai repede, nefiind cine ştie ce pagubă materială.

Nu ştiu cum aş fi reacţionat în locul lor, însă nu e singurul caz de genul acesta. Sunt multe persoane care cred că pot scăpa din diferite situaţii doar pentru că au “gura mare”. Şi chiar sunt cazuri în care scapă pentru că ceilalţi consideră că ar fi prea mare efortul de a-şi impune punctul de vedere. Nu vreau să extrapolez ca în zicala cu oul şi boul, dar tot lăsând de la noi câte puţin, s-ar putea să ne trezim că ni se încalcă toate drepturile doar pentru că nu vrem să ne obosim să reacţionăm. Un mârlan trebuie să fie pus la punct, altfel va crede că “merge şmecheria”. Mai rău, se pot înmulţi ca ciupercile într-un câmp de iepuri magnetici. J

Irvin D. Yalom – “Efemeride”

Am citit o carte interesantă scrisă de Irvin Yalom: “Efemeride”.

De ce se numeşte astfel? Pentru că oamenii nu sunt nemuritori. E important să trăim în prezent, fără să ne preocupe prea mult amintirile şi planificându-ne cu atenţie viitorul.

Nu sunt doar 10 studii de caz despre psihoterapie, după cum arată coperta. Sunt 10 povestiri scurte, interesante din mai multe perspective.

Se pune accent pe relaţiile dintre oameni. E important să ştim ce anume îl motivează pe fiecare dintre noi. Astfel cu toţii putem interacţiona în mod pozitiv, oricât de diferiţi am fi din punct de vedere al firii, profesiei sau al mediului social din care provenim.

Ne reaminteşte cât de importantă e concordanţa între vorbe şi limbajul trupului în comunicare, mai ales atunci când dorim să ne bucurăm de credibilitate. Impresia pe care credem că o lăsăm celorlalţi poate fi mult diferită dacă ne autoamăgim în privinţa imaginii noastre despre noi înşine. Introspecţia poate părea o nebunie în secolul vitezei, în care suntem bombardaţi de o avalanşă informaţională. Totuşi, autoanaliza este importantă pentru a afla ce am putea face mai bine.

Trebuie să fim optimişti chiar şi atunci când ne lovim de obstacole multe şi grele. Fără o atitudine de învingător e greu să obţinem ce ne propunem.

Fiecare om are o multitudine de nevoi diferite. Ca să ştii cum să îi ajuţi pe ceilalţi trebuie mai întâi să evaluezi situaţia pentru a le putea oferi exact ceea ce au nevoie. Acest lucru e valabil în orice domeniu şi avem nevoie de spirit de observaţie şi capacitate de analiză.

Se spune că de la o vârstă începem să devenim invizibili. Nu în sensul propriu, bineînţeles. Vă recomand să citiţi această carte pentru a ajunge cât mai târziu la acea vârstă.

Arthur Christmas

Când scriu ceva pe blog nu mă aştept să mi se fure ideea .

Dar în acest caz nu e ceva neplăcut. Au făcut o treabă bună cu ea. “Arthur Christmas” e un film cu priză la public indiferent de vârstă.

Şi anul acesta e pe lista de vizionat de sărbători, alături de Harry Potter şi Lord of the Rings.

Rukia - metal polonez

Pentru cei care nu au auzit de Gabriel Juriewicz:

Rukia - "Miaow! Death Kitty's Life"

Daca n-ati auzit aceeasi voce magnifica, enigmatica, plina de pasiune si energie ca si mine, atunci inseamna ca e o problema tehnica si verificati conexiunea la Internet. :)

Are si cateva cover-uri Cradle of Filth impresionante:

Frost on Her Pillow

Her Ghost in the Fog

Nymphetamine fix

Dupa ce a anuntat lansarea unui album in vreo 2 ani ma gandeam oare de cate ori il voi cauta pana apare. Sper ca nu se va lasa asteptat la fel de mult cum au facut Haggard cu Tales of Ithiria.

N-am mai scris de foarte mult timp din motive prea numeroase pentru a fi expuse momentan (voi reveni intr-o postare viitoare detaliata).

Acum insa am descoperit ceva ce merita sa fie impartasit tuturor:

Pellek - Cloud Dancers

E trist ca in decurs de trei luni n-a avut decat sub 500.000 de vizualizari, in timp unele fleacuri au milioane in primele zile.

Va rog sa ascultati melodia! Orice comentarii sunt de prisos.

Poveşti fără sfârşit

 

N.A. (nota autorului, ca să nu gândiţi în termeni nebeletristici): această poveste absurdă începe iarna, dar n-am avut Finlandia să-mi dezmorţească degetele.

 

Şase suspine şi doi rătăciţi

Într-o dimineaţă geroasă de iarnă, chiar în ajunul unei a opta aniversări nedorite, Ligia a primit o bufniţă extrem de matinală, lipită de geamul îngheţat. Dacă ar fi fost într-o stare mai bună şi neadiabatică, eroina ar fi răspuns mai puţin laconic. Aşa că l-a trimis pe Lancelot să afle singur răspunsul, direct de la sursă, fără nici un fel de intermediere. Ligia se resemnase oarecum că nu avea să-l mai vadă vreodată pe Lancelot. Mesajul lui a tulburat-o puţin, dar şi-a dat seama că n-avea nici o legătură cu ea şi că trebuia să-l ignore în totalitate. Însă i-a făcut plăcere să ştie că bufniţele lui nu se rătăcesc prin cetatea Oblivion.

 Douăzeci şi opt de cuvinte şi două urechi

În ajunul instalării anotimpului Leucojumului, Ligia a fost din nou surprinsă de o bufniţă care nu suferea de sindromul DD (dezorientare deliberată). Lancelot vroia să se asigure că Ligia era singură şi putea vorbi în voie cu el. Era foarte curios într-o anumită privinţă, dar a ocolit subiectul cu multă elocvenţă. Pe Ligia a deranjat-o exprimarea indirectă, aşa că i-a răspuns cu răceală glaciară şi l-a trimis să-i tragă pe alţii de limbă. Nu i-a plăcut nici explozia de laudăroşenie, aşa că i-a dezvăluit aproape întreg mesajul martorei, accentuând nemulţumirea ei că primise deja o a doua bufniţă şi că ar fi preferat să nu o fi făcut. Totuşi, lui Lancelot nu i-a asasinat speranţa unui viitor schimb de bufniţe de curse. S-a bucurat că a înştiinţat-o cum să dea mai uşor de el.

 

Opt roze şi trei cameromezi

Ligia era sigură că o a treia bufniţă de la Lancelot va ajunge pe la ea in cursul acelei zile. Era o sărbătoare oarecum generală şi discriminatorie. Ideea îi trecuse prin cap de vreo săptămână şi s-a aciuat acolo confortabil şi sigur. Când a ajuns, a făcut aluzie la bufniţa trimisă de ea cu un an în urmă, însă regele Cameromei trecea pe coridorul HQ. Lancelot a vrut s-o lase să facă o reverenţă, însă ea a continuat să se joace cu el, insinuând că n-ar şti de ce o caută şi cerându-i să fie mai explicit. I-a spus că bufniţa lui a sosit cu trei zile mai devreme, însă el uitase evenimentul. Şi chiar dacă a aflat despre el, l-a ignorat.

Treisprezece zâmbete şi trei kilometri

Ligia s-a hotărât să accepte propunerea subînţeleasă a lui Lancelot şi l-a anunţat că şi-a făcut puţin timp pentru el. L-a rugat pe un cavaler al Cameromei s-o ducă de la castelul HQ la locul întâlnirii. Lancelot şi-a lăudat bidiviul şi poziţia în şa. Ligia n-a vrut să-i dezvăluie mai mult decât descoperise. Au mers pe cărări bătătorite, însă destinaţia a fost una nouă. Lancelot avea impresia că au mai ajuns in acel luminiş, dar a recunoscut rapid că se înşelase. Ligia l-a întrebat dacă doreşte ceva şi a obţinut un răspuns direct recurgând la psihologia inversă. Borago şi Jasminum împânzeau pajiştea cât vedeai cu ochii. Lancelot şi-a permis un gest electrizant, zâmbind cu un amestec de stanjeneală şi condescendenţă. Ea nu l-a lăsat să se apropie, acuzând o umbră de tatuaj în stil Glumpers şi s-a înecat în aroma insipidă, iar el a recunoscut că s-a speriat un moment. Ligia a bagatelizat incidentul, dând vina pe reminescenţele lipsei unor Citrus limon pe păşune. I-a sugerat să evite pe viitor drumul anevoios până la marginea cetăţii, făcând eventual o oprire matinală a bidiviului la izvor. Zâmbetul lui sugera că nu-i surâdea deloc ideea.

Continuarea… în episodul următor.