La mulţi ani 2020!

O veche tradiţie spune că la cumpăna dintre ani e bine să te gândeşti câteva momente la ce ai realizat în ultimul an. De exemplu: ce ai reuşit să îmbunătăţeşti, să înveţi, ce te-a bucurat etc. Iar apoi să-ţi propui câteva obiective importante pentru anul următor. Această rezoluţie te ajută să pui lucrurile în perspectivă, să-ţi faci o imagine de ansamblu a ultimei perioade, precum şi a celei care va urma.

Eu îmi propun – printre altele – să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele în domeniul IT (Information Technology). E destul de greu, având în vedere explozia exponenţială de noutăţi. Dar mereu se merită să înveţi ceva nou. Mai ales dacă te pasionează domeniul.

Vă urez ca noul an să vă aducă numai bucurii şi să realizaţi tot ce v-aţi propus!

Sărbători fericite!

Cel mic a primit un joc excelent, de care ne bucurăm cu toţii. La felicitările 3D lucrăm împreună, în echipă, distribuind sarcinile în funcţie de nivelul de expertiză (decupat, colorat, lipit etc.). 

Moş Secret a venit cu o carte la care s-ar putea să fac recenzie după vacanţă.

Fie ca Moşu’ să vă aducă tot ce vă doriţi!

Zborul spre preparate delicioase

Am văzut şi multe raţe sălbatice în apropierea podului principal. Spre uimirea micuţului, unele chiar zboară puţin deasupra apei. Fiind bine îndopate de către trecători, nu se obosesc ele să-şi fâlfâie aripile.

Apoi am trecut podul ca să ne îndopăm şi noi. La cofetărie erau prăjituri delicioase, pline de ciocolată şi frişcă. Abia am găsit un loc liber prin mulţimea de copii pofticioşi.

Altă excursie la munte

Ce poate fi mai plăcut decât aerul curat şi răcoros, de munte? Sau să te plimbi toată ziua şi să te bucuri de linişte? Erau foarte mulţi turişti bucuroşi să admire priveliştile. Până la urmă ne-a întrebat cineva dacă suntem localnici. Nu m-am prins de ce. Poate pentru că eram într-o pauză de fotografiat.

Micuţului i-au plăcut mult veveriţele care se fugăreau, sărind dintr-un copac în altul. Şi animalele împăiate, din muzeul de ştiinţele naturii i s-au părut impresionante, fiind în mărime naturală. Am jucat volei şi ne-am plimbat aproape toată ziua, deşi era cam rece dimineaţa şi seara.

Abia aşteptăm să mai facem o excursie în mijlocul naturii!

Semnal telefonic la 1800 m

Un lucru care m-a surprins în mod plăcut a fost că poţi vorbi la telefon liniştit şi în vârful muntelui.

Îmi amintesc cu amuzament de unele momente în care nu aveam semnal în birou şi trebuia să ies în stradă. Sau chiar acasă, pe hol, de parcă aş fi fost în buncăr, nu la etajul 4.

Dar la munte trebuie să fie asigurat semnalul telefonic. Cum să anunţi altfel dacă se blochează telecabina deasupra păstrăvăriei? Trebuie să-ţi aducă cineva rapid o undiţă, ca să-ţi omori timpul până se remediază problema tehnică... Sau să-ţi faci selfie cu ursul şi să postezi imediat online, înainte să-ţi ia telefonul pentru comenzi de zmeurată cu miere...

Excursie la munte

Înainte de urcare am întâlnit o tânără localnică misionară. Pentru că n-am acceptat pliantul oferit, m-a întrebat unde cred că se va duce sufletul meu după ce voi muri. Neavând altceva mai urgent de făcut, am promovat puţin libertatea de gândire şi relativitatea adevărului în privinţa ideologiilor spirituale. Cred că n-am avut prea mult succes pentru că la final m-am trezit cu pliantul în mână. :)

Aerul puţin răcoros de munte, soarele care a alungat ceaţa şi briza uşoară care sufla au creat o atmosferă foarte plăcută. Am fi putut rămâne mult timp în vârf dacă am fi avut mai multe provizii. Ulterior am aflat că foarte rar se prind zile senine şi călduroase în mijlocul toamnei, în acea zonă.

Şi totuşi, dacă sufletul meu va mai exista după moarte, cred că aş vrea să meargă la munte şi să admire în continuare priveliştea.

Festivalul medieval de la Suceava – partea a doua

După cum spuneam data trecută, am rămas la “oaia decapitată”. Sună destul de medieval, dar a fost un joc bine organizat, după normele UE. Chiar dacă în unele ţări asiatice încă se mai joacă – da, în secolul XXI! – ei folosesc o capră. Probabil e un animal mult mai comun în acele zone: Tadjikistan, Uzbekistan.

Ce este de fapt? Aş putea spune că e o combinaţie de polo (hipic), baschet, lupte şi acrobaţie.

Pe teren se află două coşuri mari, împletite din nuiele, câte unul pentru fiecare echipă. O echipă e formată din 3 călăreţi. Arbitrul aruncă “oaia” (erau două bucăţi de blană de oaie, bine legate cu o sfoară una de alta) cât mai sus la centrul terenului. Călăreţii galopează spre ea să o prindă (foarte rar reuşesc să o ia din aer). “Oaia” trebuie ridicată de călăreţ fără ca acesta să coboare din şa – puţină acrobaţie, cam dificil pentru cei puţin supraponderali. Apoi trebuie date două pase co-echipierilor şi se înscrie la coş – dacă reuşesc să treacă de apărare.

Noi am văzut două meciuri şi deja echipele aveau galerie puternică la balustradă, mai ceva ca la fotbal. Cu mare dezamăgire la “auto-coş”; te mai ia valul şi uiţi unde trebuie să marchezi. Mai ales dacă coşul echipei tale este nepăzit de nimeni. :) A fost extrem de comic, mai ales când s-a dezmembrat “mingea” şi s-au crăpat pantalonii de la prea multe acrobaţii.