După cum aţi observat (mă adresez direct cititorilor pentru a da oralitate stilului literar abordat), nu există fantome reale în aceste scurte povestiri kafkiene. Puteţi să vă consolaţi cu ideea că măcar poveştile sunt adevărate.
A fost odată o zi ploioasă de toamnă. Ligia se plimba sub o frunză de baobab. Aceste frunze erau greu de găsit pe vremea ei, dar de milioane de ori mai uşor decât o umbrelă. Nu l-a recunoscut pe Lancelot decât după ce s-a apropiat. El schimbase şaua calului cu una roşie, brodată în culorile Cameromei. Ligia l-a însoţit pe drumul din jurul cetăţii, cu un chef nebun de conversaţie. Au vorbit de câte-n lună şi-n stele: de la probleme personale până la zvonuri ce zburau prin cetate. Lancelot a repetat că nu-i plac bufniţele că pot crea probleme. Era puţin îngrijorat să nu fie urmăriţi de barbari, dându-i Ligiei impresia că ar avea tendinţe paranoice (în special cu aluzia acuzatoare legată de păstrarea confidenţialităţii).
În oaza de linişte Lancelot s-a relaxat câteva momente. Ligia s-a bucurat să fie liniştiţi măcar o clipă.
Plimbarea le-a fost scurtată de barbari bărboşi. Fiind nevoiţi să se întoarcă rapid în cetate, Ligia şi-a exprimat regretul că au întârziat şapte ani să meargă în recunoaştere.
După ce s-au despărţit, Ligia l-a văzut trecând călare pe cavalerul de care tocmai discutaseră. O umbră paranoică s-a lipit şi de ea. Oare au fost urmăriţi?
Morala: Confidenţialitatea este o mănuşă a adevărului. Prea groasă vara şi prea subţire iarna. Dar cine are nevoie de mănuşi în lupta cu barbarii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu