Papuci veseli – oameni stresaţi

Oamenii merg la cumpărături atunci când au nevoie de ceva. Nu neapărat de obiectul cu care se întorc acasă. Vor să-şi satisfacă o nevoie, iar atunci când cred că au mai multă nevoie de acel lucru decât de banii echivalenţi, îl cumpără.
De exemplu, ce nevoie credeţi că mi-am satisfăcut atunci când am cumpărat acest papuc? Bine, recunosc că până la urmă l-am luat şi pe celălalt, deşi iniţial vânzătorul nu reuşea să-i găsească perechea.

Ei bine, nici nevoia de a-mi menţine picioarele calde, nici cea de merge prin casă în ceva confortabil, nici cea de a începe o carieră de clown, nici cea de a mă lăuda familiei sau prietenilor cu o nouă achiziţie trăznită. Pur şi simplu am dorit să mă distrez. Să am ceva care să-mi aducă un zâmbet. Într-o lume dominată de stress şi suferinţă se pare că e nevoie să mergem la cumpărături pentru a ne binedispune. Cel puţin când văd noile tendinţe în modă ... mă stric de râs. Papucii în formă de iepure sunt mai serioşi decât multe alte ţinute ce se vor a fi cotidiene sau chiar elegante. N-am nimic împotriva tendinţelor moderniste, însă pentru mine primează bunul gust. De ce să scoatem pe bandă rulantă modele noi, în speranţa că cineva le va cumpăra totuşi? Haina nu-l face pe om, dar spune ceva despre creatorul său şi ne dă o portiţă de intrare spre dulapul gusturilor purtătorului. Ce pot să spun? Se pare că recesiunea economică a afectat în mare măsură atât creativitatea designerilor, cât şi buzunarele cumpărătorilor. Stress-ul ne împiedică să facem achiziţii fundamentate pe un studiu măcar superficial al pieţei. De unde timp să comparăm şi să alegem? Poate nu va observa nimeni aspectul de arlechin cât timp mergem cu valul. Doh! O asemenea mentalitate îmi inhibă creativitatea şi mă face să scriu tâmpenii despre papuci veseli. M-a lovit stress-ul fix în moalele capului.

Parada melcilor cu diplomă

Am observat din ce în ce mai des diverse manifestări exagerate de bucurie. Nu e nimic rău în a te bucura, mai ales că motivele par să se împuţineze pe zi ce trece, însă este o mare diferenţă între veselia sinceră, spontană şi parada de “rupt gura târgului”. Tocmai în trecere printr-un târg – orăşel lesne de omis pe hartă – am văzut ceva cum nu mi-aş fi putut imagina, oricât de mult mi-aş fi stors buretele creativităţii. Asta mă duce cu gândul la sintagma arhivehiculată “viaţa bate filmul”.
Ei bine, ce fel de manifestare mi-a atras atenţia? O paradă ambulantă de proaspăt absolvenţi de colegiu, echipaţi cu robe şi tichii negre. Până aici, nimic deosebit, doar că întreaga hoardă – că altfel nu aş putea-o eticheta – defila pe mijlocul străzii, însoţită de câteva maşini de poliţie – probabil întreg echipajul oraşului. Aţi putea spune: “Aşa, şi?” Păi, nimic, oricui i se pare normal să facă absolut orice îi trece prin cap, doar e democraţie. Asta ar trebui să subliniem şi în faţa celor peste o sută de şoferi care au fost nevoiţi să tranziteze principala şosea în ritm de melc cu diplomă şi cu frigiderul considerabil reaprovizionat. Doar carosabilul este clar făcut pentru absolvenţii dornici de a fi văzuţi de toţi cei 10-20 de mii de locuitori. În plus, ce altă dovadă de cultură mai putem cere, pe lângă aceea de a urla pe stradă escortat de forţele de ordine? Care e diferenţa dintre o astfel de procesiune şi galeria echipei Dinamo, de exemplu? Poate diferă tipul de organizare, însă esenţa e aceeaşi: vrem să ieşim în evidenţă prin ceea ce are efect la masele largi – manifestări primitive – şi nu să popularizăm bunele maniere.

Alarma auto – girofar ambulant

Cu câteva zile în urmă mă grăbeam să ajung la o şedinţă, împreună cu câţiva dintre colegi. A fost un eveniment care m-a făcut să mă bucur de lipsa de responsabilitate de pe bancheta din spate.
Abia mă apropiam de autoturism când a început să ţipe alarma. Prima reacţie a fost una de amuzament: “Punem girofarul ca să nu întârziem la şedinţă, nu?” am spus eu pe sub mustăţi. Cu siguranţă nu m-a auzit nimeni în zgomotul infernal proaspăt izbucnit. Ocupanţii locurilor din faţă căutau de zor un buton de oprire a alarmei. Au reuşit să ridice capota şi să studieze “minunăţiile” de sub ea, sub o ploaie de înjurături à la Planeta Moldova. În acest timp alarma se oprea cate o secundă-două pentru ca apoi să ia de la capăt misiunea de înnebunire de cap a vecinilor – în mare parte octogenari – dis-de-dimineaţă.
Neavând succes în încercarea de domesticire a sirenei, mândrul nou conducător auto al autoturismului enigmatic a luat decizia de “a-i da bice”: “S-o scot repede din oraş până nu ne prinde poliţia!”
Între timp, unul dintre pasageri se adâncise într-o şedinţă de consiliere telefonică în scopul de a soluţiona problema. “Cum adică să mă depărtez de maşină? Păi sunt înăuntru! N-am cum să cobor din mers!” Printre hohotele nestăpânite de râs care nu mi-au dat pace tot drumul (şi chiar încă vreo două zile după aceea) am reuşit să mai prind câteva crâmpeie din conversaţie: “S-o opresc cu telecomanda? Tu crezi că dacă aveam telecomandă te mai sunam pe tine?”
Chiar în clipa în care am ieşit din oraş s-a produs miracolul: alarma s-a oprit de la sine. Ce ironie! În lipsă de spectatori care să se uite la noi ca la urs, s-a plictisit şi s-a băgat la loc în cutie. Pardon, difuzor.
Să clarificăm un lucru: nu, nu fac parte dintr-o bandă de hoţi de maşini. Sunt doar un membru al unei organizaţii în care orice este posibil. Până şi schimbul de autoturisme pe termen scurt, fără instrucţiuni de folosire.

Convalescenţa

Ce poate fi mai neplăcut decât o perioadă de convalescenţă, în care familia şi prietenii să te vadă aproape neputincios, într-o stare precară de sănătate?

Lăsând la o parte feţele lor ce afişează diferite grade de milă şi regimul alimentar strict, putem totuşi spune că nu e chiar aşa de rău. Doar stăm în pat aproape toată ziua, departe de stress-ul cotidian care ne invada. Ar echivala cu un concediu suplimentar, în care nu trebuie să ne batem capul ce plan de bătaie să alegem. Aceasta întrucât dispunem de o libertate limitată considerabil de perimetrul locuinţei.

Convalescenţa poate reprezenta pentru unii o ocazie de a se izola. Mândria de a fi văzut într-o poziţie inferioară te poate îndemna să inventezi diverse scuze de a te întâlni cu cei apropiaţi. Însă nu este singurul motiv. Poate că îţi pasă mai mult de ei decât de tine şi nu vrei să se îngrijoreze pentru starea trecătoare în care te afli. Faptul că nu-i împovărezi cu o durere în plus poate contează mai mult decât eventualul ajutor din partea lor.

Oricât de altruist ar încerca să o fac să sune, tot nu reuşesc să justific minciuna. Chiar prin simpla omisiune, tot simt o arsură în suflet de fiecare dată când mă întreabă la telefon ce mai fac. Nici dacă mă gândesc că răspunsul “bine” este o formulă standardizată, golită de conţinut în ultimul timp, tot nu mă simt mai bine. Au dreptul să ştie exact ce fac. Esenţialul e că trăiesc. N-ar trebui să-i deranjeze faptul că mă confrunt temporar cu mici inconveniente care nu mă lasă să părăsesc patul prea mult timp.

Aşadar, vă îndemn pe voi – cei care s-ar putea afla într-o situaţie asemănătoare (deşi nu o doresc nimănui) pentru o scurtă perioadă de timp – să faceţi ceea ce eu nu am reuşit. Nu ascundeţi adevărul celor dragi, chiar dacă voi credeţi că ar fi cea mai bună soluţie atât pentru voi, cât şi pentru ei.