Iar vorbesc pereţilor de parcă mi-ar scrie “Huntington” pe frunte. De fapt, cui îi pasă? Oricum nu vom găsi niciodată răspunsuri la întrebarea infantilă “de ce?”
De ce scriu absurdităţi? Pentru că îmi place. Greşit. Pentru că s-ar putea să îi şocheze pe alţii. Parţial greşit. Pentru că vreau să impresionez prin originalitate. Ceva mai apropiat de adevăr.De ce ne întrebăm adesea de ce facem anumite lucruri? Ar trebui pur şi simplu să le facem, să ne simţim bine făcându-le, apoi să ignorăm amintirile până în momentul în care nu putem face nimic altceva decât să le depănăm în linişte şi întuneric. Dar nu! Noi trebuie să ştim de ce facem un lucru. Să definim motive şi scopuri. Să-i facem creierului pe plac şi să-l lăsăm să danseze prin urzeala migălos întreţesută. El se hrăneşte jucând Dota prin amalgame de idei. Cât masochism îi curge prin dendrite!
Ei bine, astăzi refuz să-i fac pe plac. Nu mă interesează de ce. Pentru că este absurd. Nu pot afla de ce. Pot doar să speculez, să joc până dobor baza elfilor, apoi să-mi incendiez propria bază. Refuz să mă rătăcesc prin labirintul ideilor absurde. Carpe diem!P.S.: Da, şi această poveste era în Cameroma, cu Ligia şi Lancelot. Nu e absurd să-i trec numai într-o notă de subsol (a nu se traduce mot-a-mot în engleză). Dar e absurd să repet povestea a ţâşpea mia oară. E suficient că o cunosc protagoniştii.
