No more ghost stories

Să nu credeţi că nu ştiu cum se scrie 7 cu cifre romane. Nu de asta am schimbat titlul. Pur şi simplu m-am plictisit de el. Oricum nu era sugestiv.

Aceiaşi eroi, altă poveste. Ligia şi Lancelot s-au întâlnit la prânz şi s-au plimbat pe calul în culorile Cameromei, care îşi revenise după goana precedentă. Au lămurit lucrurile care rămăseseră ca-n gară. Dar de ce să fie simplu când poate fi complicat? Imediat Ligia a lansat o nouă bombă psihologică, legată de încrederea unuia în altul. Era o bombă cu efect întârziat şi prelungit, care l-a măcinat pe sărmanul cavaler pe parcursul călătoriei. Ea a încercat să-l destindă spunându-i câteva faze comice, dar toate gândurile lui se roteau în jurul conceptului de încredere.

S-au oprit în apropierea unui luminiş, la marginea cetăţii şi au lăsat calul să pască la umbră. Ligia era bucuroasă să fie în braţele lui Lancelot, mai ales că şi-a făcut mai mult timp pentru ea. I-a plăcut îmbrăţişarea pasională şi fermă, cu schimbări de ritm şi de poziţie. Dar şi mai bine s-a simţit auzindu-i vocea caldă, şoptită, încărcată de emoţie. El a vrut mai mult de această dată şi s-a întins mai departe decât de obicei.

La întoarcere Lancelot a devenit mai curios decât de obicei în privinţa informaţiilor cu caracter personal. Ligia i-a satisfăcut curiozitatea şi a încercat să-l asigure că totul este în regulă. El recunoscuse că s-a speriat puţin de bomba lansată de ea. Dar atmosfera a fost în general veselă. A luat-o puţin prin surprindere comentând situaţia exact cu aceleaşi cuvinte la care se gândise ea (50-50 = chit). Apoi au revenit fiecare la treburile cotidiene.

Nu e o descriere spectaculoasă a episodului, dar vă asigur că întâlnirea eroilor a fost incendiară.

Morala se potriveşte fabulelor, nu povestirilor despre urmarea instinctelor primare.

Ghost story – part VI

N-am mai scris la timp, pe urmele fantomelor trecute. Dar ce rost are să te gândeşti şi să discuţi despre ele? Trăieşte clipa! Fără regrete. Wild sex freedom! (citat din Dan Bălan – vedetă mai mare decât Horaţiu pentru generaţia ratată, pardon, contemporană)

Eroina poveştilor de până acum a trecut printr-o criză emo, dar şi-a revenit înainte să se înece în melancolie.

Ce s-a întâmplat de s-a ajuns la melodramă? S-a întâlnit cu Lancelot dis-de-dimineaţă. El schimbase şi calul, şi şaua, renunţând la culorile Cameromei. Ligia era obosită, tăcută şi înfrigurată. Au schimbat câteva vorbe despre cavaleri şi barbari. Au poposit într-un luminiş ca să se relaxeze. Ligia se simţea minunat în braţele lui Lancelot. Ar fi vrut să oprească timpul în loc şi să rămână acolo o veşnicie. Apoi unul dintre piticii de pe creier a înţepat-o cu tridentul în fund şi a făcut-o să vorbească serios. De parcă oamenii nu s-ar mulţumi cu glume şi sex... Întrebarea ei indiscretă şi indecentă l-a jignit pe cavaler, iar pe ea a început s-o doară că l-a supărat. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit era să devină o problemă în plus pe capul lui. Atmosfera s-a transformat într-una asemănătoare celei descrise de Eternal Tears of Sorrow în “Tears of Autumn Rain”.

Şi tocmai când credea că lucrurile nu puteau merge mai prost, soarta s-a arătat mai mult decât ironică. De-a dreptul sarcastică până la paroxism. Lancelot a surprins-o în mijlocul crizei emo şi s-a arătat îngrijorat. Acest lucru a întristat-o şi mai tare, dacă era posibil.

Din fericire pentru eroi, a doua zi s-au văzut şi au vorbit mai mult, cu zâmbetul pe buze, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, însă numai despre problemele cetăţii. Poate că timpul vindecă rănile... sau doar le adânceşte... Rămâne de văzut în episodul următor.

Morala: Femeia perfectă e cea cu gura plină.

Ghost story – part V

Cred că trebuie să schimb titlul pentru că fantomele sunt expirate rău, dar mergem în continuare tot aşa cât timp poveştile sunt din aceeaşi serie. Cine-a zis că într-o poveste cu fantome trebuie să apară şi fantome? Şi oricum ele sunt invizibile amatorilor.

Aşadar, să vedem ce s-a mai întâmplat cu eroii Cameromei. Ligia se îndrepta spre marginea cetăţii, pe cărarea bătută şi răzbătută cu greu adesea. Un porumbel călător de la Lancelot a făcut-o să abandoneze diligenţa pentru a merge în întâmpinarea lui. Birjarul s-a arătat surprins de oprirea la jumătatea drumului, întrucât era prima oară. Ligia l-a liniştit spunându-i că va merge spre locul de pelerinaj puţin mai târziu şi a plecat zâmbitoare.

Picături timide de ploaie se prelingeau pe pletele eroinei grăbite. Lancelot nu a întârziat să-şi facă apariţia şi a luat-o pe Ligia în şa. Era bucuroasă că îl vede din nou deoarece în ziua precedentă nu-l zărise decât o clipă. El i-a tăiat brusc reveria: “Calul şi-a pierdut o copită. Trebuie să-l duc la grajdurile împărăteşti.” S-au întors pe un drum anevoios, mergând atât de încet încât un melc maratonist ar fi putut ţine lejer pasul cu ei. Fiindu-i milă de bietul animal, Ligia a coborât înainte să ajungă la destinaţie. Cerberul a întrebat-o de ce s-a întors pe jos, iar ea n-a vrut să spună că a călărit un cal beteag. Mai mult, s-a mirat că se interesează cineva de soarta ei, o biată sclavă din cetate.

Lancelot a mai schimbat câteva vorbe cu Ligia, supărat că n-a mai putut călări un armăsar rapid, apoi a plecat cu un alt cavaler în căutarea barbarilor.

Credeţi că eroii se vor mai întâlni în circumstanţe mai favorabile decât cele de mai sus? Să fim optimişti şi să vedem jumătatea îmbrăcată a fantomei.

Morala: Atunci când ai un chef nebun de plimbare, te lasă calul în mijlocul drumului.

P.S.: Nu cred că e morală. E doar un murphism.

Ghost story – part IV

După cum aţi observat (mă adresez direct cititorilor pentru a da oralitate stilului literar abordat), nu există fantome reale în aceste scurte povestiri kafkiene. Puteţi să vă consolaţi cu ideea că măcar poveştile sunt adevărate.

A fost odată o zi ploioasă de toamnă. Ligia se plimba sub o frunză de baobab. Aceste frunze erau greu de găsit pe vremea ei, dar de milioane de ori mai uşor decât o umbrelă. Nu l-a recunoscut pe Lancelot decât după ce s-a apropiat. El schimbase şaua calului cu una roşie, brodată în culorile Cameromei. Ligia l-a însoţit pe drumul din jurul cetăţii, cu un chef nebun de conversaţie. Au vorbit de câte-n lună şi-n stele: de la probleme personale până la zvonuri ce zburau prin cetate. Lancelot a repetat că nu-i plac bufniţele că pot crea probleme. Era puţin îngrijorat să nu fie urmăriţi de barbari, dându-i Ligiei impresia că ar avea tendinţe paranoice (în special cu aluzia acuzatoare legată de păstrarea confidenţialităţii).

În oaza de linişte Lancelot s-a relaxat câteva momente. Ligia s-a bucurat să fie liniştiţi măcar o clipă.

Plimbarea le-a fost scurtată de barbari bărboşi. Fiind nevoiţi să se întoarcă rapid în cetate, Ligia şi-a exprimat regretul că au întârziat şapte ani să meargă în recunoaştere.

După ce s-au despărţit, Ligia l-a văzut trecând călare pe cavalerul de care tocmai discutaseră. O umbră paranoică s-a lipit şi de ea. Oare au fost urmăriţi?

Morala: Confidenţialitatea este o mănuşă a adevărului. Prea groasă vara şi prea subţire iarna. Dar cine are nevoie de mănuşi în lupta cu barbarii?