Petrecere cu colegii – exerciţiu de socializare

De ce scriu pe blog?

“Ori de câte ori apelezi la o amintire, o modifici. Ce îţi aminteşti poate fi aproape de ceea ce s-a întâmplat, dar însuşi actul de a-ţi reaminti o experienţă, o modifică uneori în moduri semnificative. Pentru a explica ştiinţific, rememorarea activează un grup neuronal similar, dar nu identic cu cel creat la data codificării. Astfel, amintirile sunt distorsionate – uneori puţin, alteori chiar foarte mult – deşi crezi că sunt corecte. […] Starea ta mentală, atunci când ai codificat amintirea şi starea ta mentală din momentul în care ai rememorat-o, influenţează şi modifică memoria în sine. Deci, povestea pe care o spui este, de fapt, mai puţină istorie şi mai mult ficţiune istorică.”

(sursa: Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson – “Creierul copilului tău”)

De aceea suntem mereu încurajaţi să folosim un jurnal, pentru a păstra amintirile cât mai aproape de adevăr.

Eu am ajuns la una pe care aş dori să o păstrez intactă. Cel mai bine e să scriu acum, cât e încă proaspătă. J

Am ajuns foarte aproape de locul întâlnirii cu colegii. Nici nu-mi trecea prin cap cât de aproape. Chiar atunci m-am întâlnit cu cineva şi am plecat împreună, fiecare crezând că cealaltă persoană ştie exact unde e clădirea căutată. După vreun kilometru am sunat pentru a cere un punct de reper în plus şi ne-am întors – spre surprinderea noastră – fix acolo de unde plecasem.

Scurta ocolire prin oraş nu mi-a tăiat buna-dispoziţie şi am intrat direct în “pielea mea de petrecere”. Mi-am găsit rapid un scaun pe care l-am abandonat ulterior în nenumărate rânduri întrucât n-am ajuns încă la vârsta la care să fiu doar “mesean”. Am început să-i salut pe colegii pe care-i ştiam şi să fac cunoştinţă cu cei noi. Din păcate n-am reuşit să dau mâna şi să fac poze cu toată lumea. Nu mi-au ajuns câteva ore pentru peste o sută de persoane pentru că au fost câţiva colegi care mi-au atras atenţia mai mult şi nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. În afară de micul inconvenient de a pleca fără să pot asocia fiecare faţă cu numele corespunzător, petrecerea a avut cam tot ce-i trebuie: mâncare bună, băutură destulă şi muzică pentru toate gusturile. N-aveam cum să cer eu Cradle of Filth sau Amon Amarth că ori nu se găsea, ori s-ar fi speriat invitaţii. Eu, Andreea, Daniel şi Marius ne-am mulţumit cu AC/DC şi Bon Jovi. Pentru o stea în plus ar fi putut fi şi karaoke, dar poate data viitoare. J

Nu prea m-am putut dezlipi de colegii din Suceava. Probabil pentru că pe unii îi cunosc de mulţi ani; ne-am mai văzut şi ne-am tot auzit. Şi cu cei noi mi-a făcut plăcere să discut. Nu ştiu despre ce. J Uneori nici nu mai contează ce anume spui, cât timp o faci amical, gâdilându-le altora simţul umorului.

Dacă ar fi fost concurs de dans, iar eu aş fi fost în juriu, atunci probabil ar fi câştigat colegii din Vaslui. Poate că au avut avantajul de a veni de la mai puţini kilometri decât ceilalţi şi au ajuns mai puţin obosiţi. Oricum, au avut chef să danseze şi au dat un exemplu foarte bun.

Deşi am băut un singur pahar, am confundat doi colegi. Sper să nu se fi supărat. Aveau tricourile de aceeaşi culoare, deci sunt în aceeaşi echipă. J Ce să mai zic de aproximativ aceeaşi înălţime şi culoare a ochilor şi a părului…

Atmosfera a fost aşa de plină de voie-bună încât nici nu mi-am dat seama că n-au fost chiar toţi. Mie mi-ar fi părut rău să lipsesc de la un astfel de eveniment, mai ales că nu se întâmplă în fiecare zi.

La un moment dat m-am prins că n-a mai rămas nimeni dintre cei pe care îi întrebasem dacă pleacă mai devreme şi am plecat cu autocarul după ce s-a “stins” de tot petrecerea.

Abia aştept să facem schimb de poze, filmări şi impresii. Sper să se fi simţit toată lumea cel puţin la fel de bine ca mine. Chiar m-am suprins pe mine însumi prin mai multă sociabilitate decât m-aş fi crezut în stare. 

Mârlănie la doi paşi de civilizaţie

În ultimul timp am început să mă obişnuiesc cu diferite grade de mârlănie. Trecerea s-a produs ascendent, picătură cu picătură, până s-a făcut o mlaştină în toată regula. Nu e normal să acceptăm comportamentul abuziv al celorlalţi doar pentru că lor li se pare normal. Şi e păcat că foarte mulţi oameni au uitat ce înseamnă să trăiască într-o societate civilizată. Câţi oameni au murit pentru ca noi să avem dreptul la viaţă, securitate, egalitate, libertate, proprietate, educaţie şi multe altele? Aceste drepturi le avem cu toţii cât timp nu le încălcăm pe ale celorlalţi. Respectă pentru a fi respectat!

Dar ce anume m-a făcut să mă revolt? Un act de mârlănie, bineînţeles! Am văzut o femeie de vreo 50 de ani vociferând într-un magazin după ce a spart o sticlă de alcool, refuzând să plătească contravaloarea mărfii distruse în mod accidental. În opinia ei, ea nu avea nici o vină! Conducerea magazinului ar fi fost vinovată pentru poziţionarea sticlelor în calea ei spre ieşire: “De ce le-aţi pus aici? De ce nu puneţi paste făinoase în locul lor? Sau ce mai aveţi acolo şi nu se sparge… Chem protecţia consumatorului! Nu dau nici un ban! Eu nici măcar nu beau alcool…”

Sincer, nu eram destul de aproape să-mi dau seama dacă băuse ceva, dar dacă într-adevăr nu era în stare de ebrietate, atunci fapta e şi mai gravă. Cum poţi să faci o prostie şi apoi să dai vina pe alţii? Neatenţia se plăteşte. Pentru orice faptă trebuie să suporţi consecinţele. Doar nu eşti copil fără discernământ. Cel mai tare m-a mirat lipsa de interes a angajaţilor. Probabil vroiau să scape de scandal cât mai repede, nefiind cine ştie ce pagubă materială.

Nu ştiu cum aş fi reacţionat în locul lor, însă nu e singurul caz de genul acesta. Sunt multe persoane care cred că pot scăpa din diferite situaţii doar pentru că au “gura mare”. Şi chiar sunt cazuri în care scapă pentru că ceilalţi consideră că ar fi prea mare efortul de a-şi impune punctul de vedere. Nu vreau să extrapolez ca în zicala cu oul şi boul, dar tot lăsând de la noi câte puţin, s-ar putea să ne trezim că ni se încalcă toate drepturile doar pentru că nu vrem să ne obosim să reacţionăm. Un mârlan trebuie să fie pus la punct, altfel va crede că “merge şmecheria”. Mai rău, se pot înmulţi ca ciupercile într-un câmp de iepuri magnetici. J