Eu spun aceeaşi poveste din
Cameroma – cu peisaje de Atacama. Ligia şi Lancelot au avut multe probleme caniculare
şi presante, dar au reuşit să le rezolve în serie şi în paralel. Au pus
bufniţele să facă raliu mai ceva decât celebrul Paris-Dakar. Când lucrezi cu
plăcere, cu spor şi fără savana, toate se rezolvă mai simplu. Uneori excesul de
zel şi interpretările speculative, subiective te aduc în postura de a detalia
şi clarifica fiecare cuvânt. În final, tot răul spre bine: s-a primit solul
mult aşteptat, cu un cufăr pe măsură. Şi tocmai când a crezut că Lancelot s-a
pierdut prin gloata saunizată a cetăţii, Ligia l-a revăzut mândru şi autoritar,
aşa cum îi stă bine. Imediat a observat un posibil motiv al aerului aparent “cool”
al cavalerului: un cal alb, superb rechiziţionat în zori. A luat-o în şa şi
s-au îndreptat într-un periplu brizeatic. Atmosfera răcoroasă şi norii albi,
pufoşi i-a inspirat Ligiei dorinţa de a picta peisajul. Lancelot se grăbea să
ducă armăsarul în partea opusă a cetăţii. Au mers pe scurtătură, pe o potecă ce
tăia câmpul lipsit de viaţă. Au vrut să se oprească şi să se odihnească un
moment, dar nu i-au lăsat urmăritorii înrudiţi cu Lightning McQueen. Lancelot
prinsese o bufniţă urgentă şi a îndemnat-o să lucreze la tablou (nu electric,
încă nu se inventase) din mers. Oricum nu avea de gând s-o ajute, neavând talent
artistic în acest domeniu. Dansul pe sombrero l-ar fi prins mai bine: andele,
andele, ariba, ariba! E de o curiozitate debordantă,
copilăros şi irezistibil.
Pff, am sărit peste surpriză.
Ligia a descoperit că: nimic. Exact nimic. Orice ar fi fost, s-a pierdut pe drum.
Probabil pentru că a fost accidental şi nu intenţionat.
Şi ca să parafrazez un mare
filosof în viaţă (Vlăduţ): aceasta a fost o poveste cu final neaşteptat.
