Râs cu ursuleţ

Uitaţi de ce n-am mai avut timp să scriu aberaţii pe aici. Micul terorist s-a pus pe fapte mari. A plecat la vânătoare de urşi fără undiţă. Şi cum exemplarul specimen depăşea cu mult gabaritul vânătorului, am fost solicitaţi pentru asistenţă de urgenţă. Ne-am înarmat cu aparatul foto şi ne-am gândit să dăm mai departe episodul. Păi, ce? Numai noi să râdem?

Kaufland: tratamentul clienţilor

Mi-am promis mai demult că nu voi mai face abuz de critică. Însă nu e vina mea că mă lovesc la tot pasul de persoane cărora dl. Paraschivescu Radu le-a făcut un ghid util în cazurile în care ar da amnezia peste ele.

Neavând ce face azi, am deschis frigiderul. Şi mi-a şuierat aşa un ecou de canion (ca de Marele Canion chiar) când l-am întrebat ce-ar avea “de crăpăt” (expresie auzită prima dată la un vasluian – mare om, revin altădată la întâmplarea asta). Aşadar mi-am urnit fundul spre cel mai apropiat supermarket, adică spre Kaufland.

După aproximativ jumătate de oră de muncă grea, în folosul umplerii frigiderului: cozi la cântare, înghesuială printre rafturi, m-am îndreptat spre casă. Nu a mea; aş fi vrut eu să fie aşa de simplu. A lor. Casiera – o tânără de vreo 20 de ani şi cu o privire de parcă ar mai fi făcut încă vreo 20 de pârnaie – avea o persoană în “training” (nu îmbrăcată în ţinută sport; ei ţin mult la etichetă şi îşi pun angajaţii să poarte uniformă de Moş Crăciun, adică roşu cu ceva alb). Îi explica foarte sictirită cum se încasează tichete de masă – cazul clientului din faţa mea. Credeţi că m-a deranjat că astfel se tărăgănau puţin lucrurile? Nici pe departe. E dreptul fiecăruia să înveţe şi să fie învăţat.

Îmi vine şi mie rândul. Încheie bonul şi îmi comunică suma pe un ton indiferent, cam cum se anunţă trenurile în gară. Îi spun “Poftim!” şi îi întind cardul. Spre stupoarea mea, nu merge. Mai încercăm o dată, poate am greşit PIN-ul. Aceeaşi chestie. Deja mă gândeam că am pierdut timpul degeaba alegând produsele, că nu aveam lichidităţi la mine. Iar căruciorul indica un meniu de petrecere în bloc, nu de pensionar. Pentru o pâine şi o sticlă de bere nu m-aş fi agitat cine ştie ce. Dar aveam acolo provizii pentru o hibernare liniştită de minim 2 săptămâni.

Îi spun casierei că sigur am bani în cont, doar n-aş fi venit să le golesc rafturile cu cardul gol. Replica ei m-a trimis la un fragment din ghidul amintit mai sus: “Ce? Credeţi că n-am mai avut carduri până acum?” Acum citez fragmentul: “Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul.”

A chemat pe cineva şi într-un târziu au reuşit să-şi conecteze corect cablurile la cititorul de card. Să-şi ceară scuze pentru insinuarea că n-ar fi mers din vina mea? Sau pentru că m-au făcut să-mi pierd timpul? De unde aşa exces de bun simţ?

Eu sper să fie un caz particular. Însă de cele mai multe ori, în România se merge pe principiul exprimat elocvent de Doru Octavian Dumitru: „Clientul nostru, stăpânul mamii lui”.

Desene animate pentru bebeluşi

Ni s-au recomandat Bebe TV şi Baby Einstein. Pe micul terorist nu l-au interesat aşa de mult ca pereţii din jur. Şi se uita la noi de parcă ne înjura: “Ce-mi arătaţi mie prostii? Schimbaţi înapoi pe Discovery Science!”

Bebe TV arată animaţii simple, divers colorate. Sunt în special animale care se mişcă pe fundal muzical simplu, pentru copii. Râsul s-a plictisit repede de ele.

Din colecţia Baby Einstein am văzut până acum doar Baby Bach, Baby Da Vinci şi un filmuleţ cu multe animale. Acestea sunt toate cu imagini reale. Animaţiile sunt câteva păpuşi gen muppets. Arată şi o suită de jucării. Să vedem dacă se uită micuţul la următoarele filmuleţe.

Câteodată se mai uită la Naruto. Stă atent chiar câte 5 minute. Parcă îl văd că ne cere mai târziu să-l înscriem la examenul de chunin. :)

Mai bine încercăm "Puss in Boots" sau "Aventurile lui Tintin".

Filme 2011 – SF – Terminator 5

Da, 5! Seria filmelor “Terminator” nu s-a împotmolit. Cinemagia îl recomandă pentru anul acesta, iar în Imdb figurează în expectativă pentru 2012. În orice caz, dacă nu mai joacă Schwarzy în el, poate întârzia cât de mult vor ei. Bineînţeles că îl voi vedea, dar cu mai puţin entuziasm decât pe primele trei.

Iniţial, filmul s-a bazat pe ideea călătoriei în timp fără posibilitatea călătorului de a lua vreun obiect cu el (nici măcar de îmbrăcăminte). Au încercat să arate un paradox temporal (că cine şi-a trimis tatăl în trecut n-ar fi existat dacă n-ar fi făcut-o). Apoi au insistat pe acţiune şi efecte speciale ca să aibă priză la public.

Ce va aduce nou “Terminator 5”? S-a anunţat că va fi o călătorie în timp a lui John Connor, astfel încât să-şi poată lua laurii de salvator al omenirii mai repede decât în primele scenarii. Cu siguranţă, efectele speciale vor fi cât mai spectaculoase pentru a compensa lipsa de inovaţie în privinţa conceptelor SF. Sau poate de asta s-a amânat lansarea. Ca să mai lucreze la “ideile şocante”.

Perle: să trimiţi mesaje morţilor

Eu intru rar pe Yahoo Messenger. Doar când îmi mai aduc aminte parola. Dacă am noroc şi nu mi-a expirat contul pot chiar vorbi cu cine găsesc online. Sau las mesaje offline dacă am ceva important de spus.

Nu-mi place să stresez lumea cu mesaje de tip “mass”. Să zicem că astfel e mai uşor de trimis o urare de sărbători sau ceva comic. În rest, nu văd rostul unor expresii de genul: “bă, care ştiţi un film mişto” sau “cine-mi spune şi mie cât e ceasul”. Am primit destule. Dacă sunt bancuri sau link-uri memorabile n-am nimic împotriva mass-urilor. Am dat şi eu unul. Bine, recunosc, au fost mai multe, dar doar după acesta am primit o replică ce m-a lăsat perplex.

Ce zice omul: “Nu ştii că X (adică posesorul id-ului din lista mea) e mort de doi ani? Eu mai intru pe aici să verific email-uri.”

Eu... ce să mai zic... Ptiu! Multe mi-au mai trecut prin cap, însă am rămas numai cu câteva chestii:

1) Aşa de des m-am autentificat eu şi am vorbit cu persoanele din listă? Să nu ştiu că a murit? Şi nu de ieri-alaltăieri. Chiar de 2 ani! Da’ cine era să mă anunţe? Mortul? Şi aşa am ajuns la punctul 2.

2) Mortul să fi trimis mesajul? Şi chiar aşa de târziu? Nici nu m-a chemat la înmormântare, pomană, colivă, ţuică de prune...

3) Cine mm (cenzurat) e X?

4) Dacă e mort, cum pm (cenzurat) mai verifică email-uri?

5) Dacă le verifică altcineva, care are parola, de ce ar vrea să ştie ce email-uri a mai primit mortul după vreo 2 ani?

6) Dacă mortul primeşte email-uri înseamnă că nu sunt singurul nebun care trimite mesaje morţilor. Şi aşa m-am consolat că n-am şters id-ul la timp.

Aţi păţit vreodată aşa ceva? Ca să mai primesc vreun bonus de consolare. :)

Albume 2011 - Theatres des Vampires – Moonlight Waltz

(sursa: http://metal-archives.com/)

Nu sunt mare fan Theatres des Vampires. Am ascultat vreo trei din melodiile mai vechi, la recomandarea unei împătimite a genului. Pe atunci abordau un fel de black metal care nu mi-a mers la inimă, cu toată greutatea scrisorii de recomandare.

Recent au schimbat macazul şi au trecut la gothic. Noul album, “Moonlight Waltz”, m-a făcut să îmi reconsider decizia de a şterge mp3-urile de pe hard disk. Acum şi ei se numără printre italienii mei preferaţi, alături de Rhapsody of Fire şi Opera IX. Solista nu prea le are cu engleza, dar înţelegem noi ce vrea să zică. Deh, se vor internaţionali...

Vă recomand albumul cu deplina încredere că va fi dragoste la prima audiţie. Se cunoaşte că au lucrat mult la el, după cum se lăudau. Acum seamănă mai mult cu HIM decât cu Amorphis.

Valsul din titlu e la figurat. Bine, nu mă aşteptam să ascult vreun ritm de vals, dar asta nu contează. Pe vremea când frecventam discotecile puteam dansa blues şi pe house sau invers, sub privirile dezaprobatoare ale vecinilor de loc în ring. Sau sub câte o ploaie de înjurături când nu-mi mai ajungea plapuma.

Mâncarea – elixirul vieţii sau otravă?

Mâncăm pentru a trăi sau trăim ca să mâncăm? Chiar dacă nu suntem cu toţii gurmanzi, putem cădea de acord că ceea ce îngurgităm zilnic are o importanţă deosebită. Orice turnăm pe gât (cu sau fără pâlnie) ne afectează sănătatea.

Micul terorist are parte de tratament special. Din dieta lui sunt excluse condimentele, conservanţii, alimentele cu potenţial alergenic şi orice substanţe nenaturale putem identifica. Multe persoane mi-au spus că nu-şi cresc copiii “după carte”. Ele merg pe principiul că nici părinţii noştri nu ne-au crescut după cărţi şi uite că suntem bine sănătoşi. Chiar aşa să fie? Să refuzăm din start consultarea unei opinii de specialitate pentru că ne numărăm printre cazurile fericite, care nu s-au confruntat cu probleme de sănătate?

Câţi dintre români apelează la serviciile unui nutriţionist? Sau măcar se interesează în ce proporţii ar trebui consumate grupele de alimente? Ori mănâncă numai ce le face plăcere, ori ceea ce le permit buzunarele.

Oricum, dacă ne luăm după bancul cu raiul, ce să ne mai chinuim cu alimentaţia sănătoasă? O viaţă avem. Măcar să simţim că trăim.

Tocmai de aceea. Pentru că e una singură. Din acest motiv cred că ar trebui să avem grijă să n-o scurtăm. Dacă nu consumăm droguri, alcool, cafea, tutun, femei... (să zicem că şi femeile ar crea o oarecare dependenţă), asta nu înseamnă că putem băga în noi junk food până ne pârâie fălcile. S-ar putea să ne trezim la un moment dat că, într-adevăr, a trosnit ceva. E suficient să ne uităm la ştiri de sărbători ca să vedem cât de mulţi abuzează de alimente în mod cantitativ. Calitativ, nu se vede cu ochiul liber, dar pe termen lung ne putem confrunta cu o gamă largă de probleme. De exemplu: obezitate, diabet, boli cardio-vasculare şi multe altele.

E greu să mâncăm sănătos. E scump. Unii nu-şi permit efortul de timp, alţii pe cel financiar. Am ajuns o naţie de şoareci de supermarket. Am uitat că agricultura e o activitate cu care trebuie să ne mândrim. Trăiască importul de conserve din China sau de cereale din Polonia!

Voi când aţi cumpărat ceva natural ultima dată?

Cascadorii râsului: râs dormind în cap

Iar n-am poză sau filmuleţ. Am o scuză: în timpul somnului e întuneric şi linişte. Patul e prea întunecat pentru filmare, dar e destul de luminat ca să observăm noile cascadorii ale râsului. Şi cum să fugi după aparatul foto dacă râzi cu lacrimi şi încerci să te abţii să scoţi vreun zgomot?

Micul terorist s-a decis să facă ravagii prin poziţiile de somn din dotare. Şi ca să revoluţioneze complet lista pe care o avea a început perindarea printre poziţii prin pendulare stânga-dreapta. Sau, dacă preferaţi, în sensul scrieriilor arabe şi chinezeşti. A uzitat tot arsenalul de muşcături, picioare în burtă, călcâie în femur şi zâmbete largi. Apoi a trecut la răsuciri de peste 180 de grade în sens transversal. Ce şi-a zis în gând micuţul? Că nu strică o schimbare a orientării după punctele cardinale. Şi s-a îndreptat curajos spre picioarele noastre. Noi am rezistat câteva minute bune râzând cu lacrimi pe “mute” (adică fără nici un sunet, pe româneşte). Numai că după răsucirea pe burtă i-a picat efectiv faţa pe cearşaf şi a ridicat involuntar picioarele în sus. În acest moment culminant nu ne-am mai putut abţine şi am izbucnit în hohote de râs care l-au speriat şi i-au încheiat brusc pelerinajul de somnambul dezorientat.

Pe viitor sper să nu-l găsim dormind în frigider, că ar fi în stare, mâncăciosul!

Cascadorii râsului: Râsul şi avocado

Primul lui avocado:

A reacţionat complet neprevăzut la un fruct delicios, bogat în potasiu, fibre şi vitamine (B, E, K).

Vouă ce nu vă place să mâncaţi?

Albume 2011 – Stratovarius – Elysium

(sursa: http://metal-archives.com/)

Ca de obicei, rock-ul finlandez se ridică la nivelul aşteptărilor noastre.

După albumul “Polaris”, lansat în 2009, membrii trupei Stratovarius au pregătit un nou deliciu fanilor înfocaţi. Ne-au lăsat să aşteptăm mai bine de un an, într-un suspans binevenit. Cu cât se amână mai mult lansarea, cu atât mai bine prelucrat este albumul, nu? Cel puţin aşa a arătat Haggard, cu “Tales of Ithiria” – capodopera pe care încă n-au reuşit să o depăşească.

"Elysium" conţine nouă melodii, dintre care două a fost deja lansate în noiembrie, în single-ul “Darkest Hours”. Nu şi-au schimbat stilul binecunoscut; tot power metal melodic. Pe alocuri îmi amintesc de Avantasia, numai că nu sunt la fel de comerciali. Totuşi piesele au ceva mai multă viaţă decât cele din “Polaris”. Cu melodia care dă titlul albumului au încercat să bată recordul personal de lungime, mai bine zis durată. S-au întins în 18 minute minunate, cu solo-uri de chitară excelent interpuse printre părţile vocale, cu schimbări de ritm surprinzătoare, totuşi îmbinate melodios. De la minutul 9 creşte plăcut intensitatea sunetului, ca apoi să ne relaxeze o parte instrumentală ritmată, dând senzaţia unor valuri muzicale ce ne asaltează urechile, numai bune de surfing.

“I can hear you calling my name

From the distant skies

I am holding (a) falling angel

In my arms”

Refrenul acesta mă duce cu gândul la îngeraşul Zennei.

Dacă n-aţi ascultat deja albumul, vă recomand să vă grăbiţi să o faceţi. Nu vă veţi mai putea despărţi de el după aceea. E astfel alcătuit încât să crească numărul fanilor.

Sărbători creştine – boboteaza

Mai întâi să vă spun că îi compătimesc sincer pe cei care locuiesc în blocuri foarte apropiate de biserici. Eu nu ştiu cum ar reacţiona “micul terorist” la avalanşa de clopote şi toace pe care am auzit-o astăzi la ora lui de somn. Probabil ne-ar ruga pe limba lui (încă n-am găsit translator care să ne scoată din ceaţă) să dublăm/triplăm/cvadruplăm termopanele, să ne mutăm în Marea Britanie sau – în ultimă instanţă - să dăm foc şandramalei.

Ce face populaţia creştină de bobotează? Respectă tradiţia şi merge la coadă la apă. Nu apă chioară de robinet. Apă sfinţită, cu puteri miraculoase: nu se strică niciodată. Şi normal, doar nu are inscripţionat termenul de valabilitate. Dacă mergi cu recipientul de acasă n-au cum să ţi-o eticheteze. Doar nu se apucă să ordoneze atomii de oxigen sub forma “valabil până la...”. Eu le urez sfinţitorilor să o bea liniştiţi peste o lună sau la anul şi să ne transmită ce bacteriuţe i-au gâdilat pe esofag. Apoi să nu vină cu scuze de genul “n-a fost sfinţită de un preot cu har”.

Un prost obicei de sărbători este înghesuirea fraţilor creştini pentru a fi cel mai tare din grămadă. Şi asta nu e o ştire negativă, cum se comenta pe site-ul respectiv. E ceva pozitiv să critici comportamentul deviant generalizat al turmei rămase fără păstor. Ar trebui să ignorăm faptele pentru ca mass-media să nu influenţeze sfintele odrasle ale creştinilor? Din câte ştiu eu, educaţia se face în familie; mass-media e pentru informare şi divertisment.

Religia rămâne în continuare un mijloc de a abuza de credulitatea maselor.

Legalizarea prostituţiei – frecare de mentă

Citeam şi mă minunam ce le mai trece prin cap “aleşilor noştri”: legalizarea prostituţiei.

Dar nu sub orice formă. Au şi ei o limită. Doar pentru heterosexuali. Ce homofobi, dom’le! Şi au găsit o scuză: să facă o concesie bor-ului (nu al sombreroului!).

Chestia asta ar aduce bani la buget, zic ei. Păi aşa îşi va reveni România din criză, legalizând tot ce se face momentan “la negru”? Atunci poate că nu ne va mai mira un proiect de lege vizând traficanţii de droguri, de exemplu. Deh, fac şi ei un ban. Hai să-i impozităm ca să acoperim găurile din buget. Eu zic că ar trebui să-şi bage minţile în cap şi să înceapă să producă; să nu mai fim o ţară de bişniţari. A, şi prostituţia e un mers “la produs”... s-au scos.

Păi credeţi că evaziune fiscală nu se poate face într-un bordel? Vine controlul în timpul orelor de lucru (tot specificau obligativitatea afişării programului)? Ei, poate vor avea şi clienţi care se simt mai bine în prezenţa voyeuriştilor. Să fim serioşi: cine ar insista să i se taie chitanţă? Ca să i-o deconteze şeful? Sau nevasta?

De-ar fi prostituţia singura problemă în România asta cutremurată de politicieni mai ceva decât invadatorii din secolele XIV-XVI!

Miraculina – minunea de care nu am nevoie

Nu e ceva nou. Probabil că aţi văzut prezentarea pe Discovery Science cu ani în urmă. Pe scurt, miraculina este o proteină care modifică gustul. După ingerarea unei mici cantităţi dintr-o plantă producătoare de miraculină, alimentele acre ni se par dulci.

De ce scriu despre ceva atât de vechi? În primul rând pentru că indiferent cât de avizi am fi de ştiri – informaţii noi, senzaţionale, avem nevoie din când în când să ne amintim anumite lucruri esenţiale. Îmi place să cred că mă aflu prin marea majoritate a devoratorilor de informaţii. Orice fel de informaţii.

În al doilea rând, atunci când ai un copil lucrurile se schimbă mult. Începi să te gândeşti că micuţul se va baza pe tine să-l înveţi cât mai multe lucruri necesare supravieţuirii, integrării în societate şi dezvoltării personalităţii. Şi cum să-l învăţ ceva dacă habar n-am despre subiect? Să-i spun mereu “nu ştiu, dă şi tu o căutare pe net”? În acest fel se va lenevi şi va considera că nu are nevoie să ştie prea multe. Oricum le găseşte online când are nevoie. Partea bună e că nu trebuie să ne supraîncărcăm memoria cu tone de informaţii. Partea proastă e că avem nevoie de un minim de informaţii pentru a emite păreri proprii despre lumea în care trăim. Şi ca să înveţi pe cineva să gândească trebuie să-l faci mai întâi să-şi consolideze o bază de date. Acestor date trebuie organizate în aşa fel încât să aibă sens şi să constituie informaţii. Însuşirea informaţiilor şi capacitatea de a le utiliza constituie cunoaşterea. Avem nevoie de cunoştinţe pentru a putea lua decizii oportune. Dar deja m-am îndepărtat de tema propusă.

Eu trăiam cu impresia că percepem patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar. Se pare că s-au mai descoperit şi altele, în special de către japonezi. Unul dintre ele chiar a fost acceptat printre cele de bază: umami. Asta m-a făcut să mă gândesc la cât de tare m-am ramolit. Nu mai sunt la curent cu noutăţile. Mă consolează faptul că nici programele şcolare nu s-au mai actualizat în ultimii 20 de ani. Aşa că nu mă va înjura copilul că nu ştiu să-l ajut la teme. Glumesc, “Baby Einstein” se va descurca singur (episodul cu baby Einstein va apărea într-o postare viitoare).

După “geniala” mea descoperire mi-am amintit de miraculină. Oricât de mult mi-ar plăcea dulciurile, n-aş vrea ca orice aliment să includă această proteină. Prima lege a lui Gossen ne împiedică să le savurăm pe termen lung. Diversificarea gusturilor e esenţială pentru a fi satisfăcuţi de consumarea alimentelor. Vreau şi bun gust, şi gusturi bune.

Iar am bătut câmpii şi v-am plictisit de la începutul anului. Mai sunt 361 de zile de plictiseală. Vă asigur că n-a intrat în sac. Şi nici zilele.