Mi-am promis mai demult că nu voi mai face abuz de critică. Însă nu e vina mea că mă lovesc la tot pasul de persoane cărora dl. Paraschivescu Radu le-a făcut un ghid util în cazurile în care ar da amnezia peste ele.
Neavând ce face azi, am deschis frigiderul. Şi mi-a şuierat aşa un ecou de canion (ca de Marele Canion chiar) când l-am întrebat ce-ar avea “de crăpăt” (expresie auzită prima dată la un vasluian – mare om, revin altădată la întâmplarea asta). Aşadar mi-am urnit fundul spre cel mai apropiat supermarket, adică spre Kaufland.
După aproximativ jumătate de oră de muncă grea, în folosul umplerii frigiderului: cozi la cântare, înghesuială printre rafturi, m-am îndreptat spre casă. Nu a mea; aş fi vrut eu să fie aşa de simplu. A lor. Casiera – o tânără de vreo 20 de ani şi cu o privire de parcă ar mai fi făcut încă vreo 20 de pârnaie – avea o persoană în “training” (nu îmbrăcată în ţinută sport; ei ţin mult la etichetă şi îşi pun angajaţii să poarte uniformă de Moş Crăciun, adică roşu cu ceva alb). Îi explica foarte sictirită cum se încasează tichete de masă – cazul clientului din faţa mea. Credeţi că m-a deranjat că astfel se tărăgănau puţin lucrurile? Nici pe departe. E dreptul fiecăruia să înveţe şi să fie învăţat.
Îmi vine şi mie rândul. Încheie bonul şi îmi comunică suma pe un ton indiferent, cam cum se anunţă trenurile în gară. Îi spun “Poftim!” şi îi întind cardul. Spre stupoarea mea, nu merge. Mai încercăm o dată, poate am greşit PIN-ul. Aceeaşi chestie. Deja mă gândeam că am pierdut timpul degeaba alegând produsele, că nu aveam lichidităţi la mine. Iar căruciorul indica un meniu de petrecere în bloc, nu de pensionar. Pentru o pâine şi o sticlă de bere nu m-aş fi agitat cine ştie ce. Dar aveam acolo provizii pentru o hibernare liniştită de minim 2 săptămâni.
Îi spun casierei că sigur am bani în cont, doar n-aş fi venit să le golesc rafturile cu cardul gol. Replica ei m-a trimis la un fragment din ghidul amintit mai sus: “Ce? Credeţi că n-am mai avut carduri până acum?” Acum citez fragmentul: “Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul.”
A chemat pe cineva şi într-un târziu au reuşit să-şi conecteze corect cablurile la cititorul de card. Să-şi ceară scuze pentru insinuarea că n-ar fi mers din vina mea? Sau pentru că m-au făcut să-mi pierd timpul? De unde aşa exces de bun simţ?
Eu sper să fie un caz particular. Însă de cele mai multe ori, în România se merge pe principiul exprimat elocvent de Doru Octavian Dumitru: „Clientul nostru, stăpânul mamii lui”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu