Poveşti futuramistice

Ce? Am spus ceva greşit? Dacă nu înţelegeţi titlul înseamnă că nu l-aţi citit pe Cătălin Ionete – un mare fan al sezoanelor Futurama. Nu mai pun link – e primul pe lista mea din dreapta.

În speranţa că voi ajunge să văd toate sezoanele înainte de a mă pensiona, mai scriu o foarte scurtă poveste absurdă, care mă duce cu gândul la desenul animat amintit.

Într-o zi călduroasă de toamnă, cu scurte accese tornaidale, Ligia – altă eroină n-am găsit; erau toate la spa – s-a aventurat la marginea cetăţii împreună cu Lancelot. I-a lăsat curiozitatea nesatisfăcută pentru scurt timp, apoi a scăpat mai multe detalii decât şi-ar fi dorit. S-au lansat şi în speculaţii privind destinul unui tânăr wannabe neinspirat. Ligia ştia dinainte să plece unde vor ajunge, dar a încercat să pară neinteresată, ceea ce nu i-a reuşit deloc. E imposibil să-i spună vreodată cuvântul magic (Nor Uskeche în elfă) lui Lancelot. Dar măcar l-a făcut să zâmbească. Din avalanşa de tâmpenii scăpate de pe limbă trebuia să fie şi una comică. El chiar a făcut-o să râdă amintind de ceea ce nu se putea. În acel moment n-a deranjat-o deloc pentru că îi făcea plăcere să glumească despre orice. E plăcut să poţi vorbi mereu deschis, fără rezerve. Adevărul e hilar când pare neverosimil.

În concluzie, o scurtă scânteie de Nor se poate transforma în Uskeche când ai o imaginaţie futuramistică.

 

 

Scurtă povestire gobiană

Mie îmi plac surprizele. Mult de tot. Aşa de mult că vreau mereu să-i surprind pe cei din jur. Dar cele mai frumoase surprize sunt cele care mi se fac.

Cum ar fi să fim atotştiutori? La întrebarea asta mulţi ar privi în sus şi ar da din umeri. Ei bine, eu cred ca ar fi extrem de plictisitor. Totul să decurgă conform unui plan prestabilit şi bătut în cuie... bleah! Cum am putea să ne distrăm dacă am şti exact cât durează, când, unde, cu cine ş.a.m.d.? Poate de asta nu scriu zilnic pe blog. Ca să îi dau o tentă de imprevizibilitate.

Şi ca să elimin această tentă mă întorc la eroii imaginari ai poveştilor neverosimile. Cine alţii decât Ligia şi Lancelot? Aţi văzut? Deja ştiţi totul. De ce să mai scriu? Mai bine mă duc la somn, ca să-l contrazic pe Connect-R.

Da, mi-am amintit de ce. Pentru că asta e o poveste cu final neaşteptat, spre deosebire de celelalte din serie. Bine, bine... şi precedenta se cheamă la fel, dar asta are un final neaşteptat opus celui dinainte.

E normal ca introducerea să fie mai lungă decât cuprinsul unei povestiri scurte. Ca să nu vă daţi seama când începe şi când se termină. Staţi liniştiţi: de multe ori nici eu nu-mi dau seama.

Aşadar, Ligia a traversat în zori o zonă aridă a cetăţii Cameroma. Peisajul era dezolant, cu multe şanţuri, din păcate seci. Erau destui “cetăţeni” (locuitori ai cetăţii, de cetăţenie cameromeză) grăbiţi, care le ocoleau cu priviri absente. E deprimant să vezi în jur doar feţe îngrijorate, abătute, posace.

Când s-a apropiat de locul de întâlnire a văzut un cavaler din cetate cu o zebră viu colorată, ce se cerea făcută pinhata. A ezitat să înainteze, ba chiar s-a întors câţiva paşi, apoi s-a hotărât să-l ignore. Doar nu avea nici un motiv să se ascundă de el. E inofensiv, oricât de mult s-ar strădui să lase altă impresie.

O altă surpriză a fost vederea unei diligenţe parcate în mod abuziv, pe cărarea rezervată drumeţilor de rând. Birjarul nu părea să aibă vreo problemă cu privirile dezaprobatoare ale trecătorilor.

Într-un târziu a apărut şi Lancelot pe un cal cu mantie albă. Ligia s-a străduit să pară cât mai veselă ca să-l facă să zâmbească. A evitat pe cât posibil subiectele deprimante. Însă a ţinut să sublinieze că n-a apelat la subterfugii matahariene. A fost mai degrabă o previziune omidiană a rutei lui curente. Pe undeva pe la jumătatea drumului a fost interceptat de o bufniţă foarte grăbită. Calul s-a oprit să pască pentru câteva clipe. La revenirea pe traseu a apărut surpriza: nimicul din povestirea de data trecută a fost înlăturat de ceva. De lucrul care ar fi trebuit să fie întotdeauna la simpla intersectare a privirilor. Ligia s-a bucurat că nu s-a pierdut de tot şi a fost foarte surprinsă de jocul de-a posibila intenţie. De unde un astfel de interes brusc, aprupt şi complet neaşteptat? E plăcut să te joci cu cei dragi. Oricât de scurt şi nevinovat ar fi jocul.

Acum chiar că plec la somn. Ne mai “citim”. Poveştile nu pleacă nicăieri.

Poveste cu final neaşteptat

Vă amintiţi de serialul “Tales of the Unexpected”, tradus la noi prin “Povestiri cu final neaşteptat”? Probabil de acolo am prins gustul surprizelor. Nu mi-l amintesc prea bine. Nici nu mă născusem când a apărut. Bine că există Internet ca să ne reîmprospăteze memoria.

Eu spun aceeaşi poveste din Cameroma – cu peisaje de Atacama. Ligia şi Lancelot au avut multe probleme caniculare şi presante, dar au reuşit să le rezolve în serie şi în paralel. Au pus bufniţele să facă raliu mai ceva decât celebrul Paris-Dakar. Când lucrezi cu plăcere, cu spor şi fără savana, toate se rezolvă mai simplu. Uneori excesul de zel şi interpretările speculative, subiective te aduc în postura de a detalia şi clarifica fiecare cuvânt. În final, tot răul spre bine: s-a primit solul mult aşteptat, cu un cufăr pe măsură. Şi tocmai când a crezut că Lancelot s-a pierdut prin gloata saunizată a cetăţii, Ligia l-a revăzut mândru şi autoritar, aşa cum îi stă bine. Imediat a observat un posibil motiv al aerului aparent “cool” al cavalerului: un cal alb, superb rechiziţionat în zori. A luat-o în şa şi s-au îndreptat într-un periplu brizeatic. Atmosfera răcoroasă şi norii albi, pufoşi i-a inspirat Ligiei dorinţa de a picta peisajul. Lancelot se grăbea să ducă armăsarul în partea opusă a cetăţii. Au mers pe scurtătură, pe o potecă ce tăia câmpul lipsit de viaţă. Au vrut să se oprească şi să se odihnească un moment, dar nu i-au lăsat urmăritorii înrudiţi cu Lightning McQueen. Lancelot prinsese o bufniţă urgentă şi a îndemnat-o să lucreze la tablou (nu electric, încă nu se inventase) din mers. Oricum nu avea de gând s-o ajute, neavând talent artistic în acest domeniu. Dansul pe sombrero l-ar fi prins mai bine: andele, andele, ariba, ariba! E de o curiozitate debordantă, copilăros şi irezistibil.

Pff, am sărit peste surpriză. Ligia a descoperit că: nimic. Exact nimic. Orice ar fi fost, s-a pierdut pe drum. Probabil pentru că a fost accidental şi nu intenţionat.

Şi ca să parafrazez un mare filosof în viaţă (Vlăduţ): aceasta a fost o poveste cu final neaşteptat.

Poveste murphistică

Cu toţii aţi auzit de legile lui Murphy. Una dintre ele este:

Tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori îngraşă.

Îmi vine greu să cred că există persoane care au reuşit să-şi fofileze acţiunile în afara tuturor acestor trei sfere de bază, fără urmă de pas strâmb sau cioburi de strachină.

Să le luăm pe rând. Sau pe toate deodată, după cum preferă fiecare.

Moralitatea e un concept care a ajuns cenuşiu şi ignorat în secolul nostru. Oamenii se comportă machiavelic, situând banii şi imaginea publică în topul priorităţilor. Cum să rămâi în interiorul graniţelor moralităţii când ele sunt la fel de stabile şi clar delimitate precum cercurile formate într-o baltă după ce arunci cu înţelepciune o piatră?

Cine a reuşit să nu încalce art. 30, alin. 7 din Titlul II al Constituţiei României? Îl felicit sincer, mai ales că mass-media e plină de violări ale acestor prevederi. Trebuie să fie yogin sau surdo-mut, altfel nu-mi explic.

A rămas problema nutriţiei echilibrate. Statisticile privind obezitatea sunt elocvente. Să facem sport? Păi de ce? Doar avem televiziune si Internet, ca să-i privim pe alţii cum fac. Noi doar să bem bere şi să luăm poziţia standard de spectator, ca Al Bundy.

Unde am rămas? Tot în Cameroma, ca în orice altă poveste absurdă din seria de faţă. Eroii se situează în partea mediană a problemei, adorând ironia şi murphismele.

Era o zi răcoroasă de vară, mult aşteptată după o perioadă de caniculă. Câţiva nori s-au hotărât să se joace de-a “stoarce buretele”, dar s-au plictisit rapid. Ligia s-a bucurat să-l vadă pe Lancelot oarecum binedispus, cu un zâmbet timid şi chef de glumă. Ea şi-ar fi dorit să stea toată ziua la dispoziţia lui, însă regele le-a încredinţat misiune după misiune, mai ceva ca în Delta Force. Simţind nevoia să se relaxeze, Ligia l-a corupt pe Lancelot şi au dezertat temporar. A reuşit să scape de o bufniţă lansată în urmărire şi picaj. Au refăcut traseul brainiacilor testeri în sens invers, fără peisaje din Ice Age, cu privelişti noi. Experimentul s-a terminat brusc şi extrem de rapid, spre surprinderea sclavei lexiene. A întristat-o ipostaza lăpuşnenistică şi a încercat să se consoleze cu ideea că se va elibera în curând. A afişat o mină cât mai veselă, dar tot i-au scăpat câteva idei serioase, pe care hotărâse să nu le mai dea în vileag. Nici postura samariteană nu i-a venit tocmai ca o mănuşă. Lancelot avea prea multe griji pe cap ca să-i acorde prea multă atenţie. No sky, just fly!

Dacă veţi mai găsi multe poveşti absurde pe aici să ştiţi că autorul beneficiază de prea multe privilegii în salonul 9 capitonat.

Poveste hedonistică

Ce te face fericit? Nu, asta e prea complicat. Ce îţi aduce bucurie sau cel puţin un zâmbet?

Sunt lucruri banale pentru alţii sau chiar şi pentru tine într-o zi obişnuită. Însă atunci când reuşeşti să evadezi (nu din Absolom) pentru câteva momente simţi că prinzi aripi. Uneori te bucuri de absolut orice ucigător al monotoniei.

Acum mă bucur că mi-am amintit numele unei trupe spaniole pe care o ascultam cu deosebită plăcere cu mulţi ani în urmă. Mă bucur şi că există youtube ca să o pot asculta oricând simt nevoia. E bună şi o scurtă pauză de la Cradle of Filth, cu condiţia să nu fie mai lungă de o piesă din zece.

Simplificând – ca să nu vă pierdeţi printre detalii insignifiante – mă bucur că a inventat cineva muzica. Era o comedie cu neanderthalieni, în care originea acestei sublime arte ar fi fost momentul în care cineva a scăpat un bolovan peste picior, urmat de un prelung urlet artistic. De aici pot trage concluzia că primul gen muzical este black metal. De fapt, mai există şi altele? Da, bine că mi-am amintit: vreau să fac un mix Wagner - Amon Amarth – Apollo Four Forty. Îl veţi găsi în curând pe (oare unde altundeva) youtube.

Iar am deviat de la subiect. Pe mine mă bucură să provoc reacţii neobişnuite. Măcar zâmbete sarcastice. De aceea aiurez non-stop. Spun numai adevărul, dar găsind mereu formulări şocante şi nu mă crede nimeni. E o metodă garantată 300% de a stârni râsete. Pentru mulţi e incredibil că aş putea face atâtea prostii câte debitez. Au dreptate: e neverosimil. Pot face de o sută de ori mai multe, numai să-mi găsesc motivaţie şi timp liber.

De ce facem tâmpenii? De plăcere, bineînţeles. Pe moment nu le considerăm tâmpenii. Ne bucurăm când îndrăznim să facem ceea ce vrem, ignorând consecinţele, mai ales când ar fi ceva interzis. Copilul din noi se bucură să se joace liber, de parcă toată lumea ar fi a lui. Şi de ce să nu fie? Haideţi să fim solipsişti şi hedonişti! Doar o viaţă avem. Şi aia extrem de scurtă. Carpe diem!

P.S.: Şi dedicaţie fără număr pentru clipele în care nu suntem hedonişti. Adică pentru Lancelot: Antract - "M-am obişnuit" .

Pseudo manual de Dota

Probabil că mulţi dintre voi s-au delectat cu un joc în reţea măcar o dată în viaţă. Vorbesc de generaţia noastră, a celor care abia au prins un an de şoimi şi pionieri. Şi ce joc de strategie mai bun decât Warcraft s-a lansat pe piaţă în ultimii 10 ani? Personal, cred că nici unul.

Pentru cei care cred că am început textul într-o limbă străină, fac trimitere la videoclipul Basshunter – “Dota”. Acolo se văd fugitiv câteva imagini din joc, dar în special mulţi gameri care nu se dezlipesc de PC nici în ruptul capului.

Să încep cu explicarea acronimului. Cu siguranţă că sunt şi mai puţini aceia care ştiu ce înseamnă D.O.T.A., chiar din rândurile împătimiţilor. Eu am aflat abia după ce am jucat destul de mult, deşi era afişat mură-n gură la încărcarea hărţii.

D.O.T.A. = Defense of the Ancients

Moooaaa, ce chestie! Am descoperit că de fapt eu nu atacam de nebun baza inamică. Ceea ce făceam se cheamă “apărarea străbunilor”. Serios? Păi pot să stau eu în defensivă mult şi bine, dar dacă nu mă duc pe ei să-i rup, o cam iau în freză. Străbunii sunt toate structurile bazei de elfi. La fel de bine puteau să le spună turnuri, castele, farafastârcuri sau jambilici.

Partea frumoasă a acestui tip de joc e că e mai mult de acţiune decât de strategie. Bineînţeles, trebuie să îţi alegi vrăjile şi accesoriile (arme, armură, alte năzdrăvănii magice) cu cap, dar în cea mai mare parte a timpului tot ce ai de făcut este să iei la ţintă câte un inamic.

Ce credeţi că am făcut la început? Na... deformare profesională se cheamă. Chiar dacă există modul random, am făcut o schemă decizională de alegere a celui mai bun erou pe baza mai multor caracteristici, cum ar fi: punctele iniţiale de putere, agilitate, inteligenţă; raza de atac şi forţa loviturilor. Aşa am descoperit că cel mai uşor poţi câştiga cu Oblivion sau cu Goblin techies. Teoria e una – practica e altă mandravelă.

În concluzie: poţi să faci ţâşpe mii de calcule – de la numărul de dinţi până la viteza de bangheală. Nu te ajută la nimic. Trebuie să îţi intre în sânge şi să dobândeşti reflexe automate, altfel nu ai nici o şansă la gloria eternă de erou victorios.

Poveşti din Siberia – part XIV

Nu m-am mutat în Siberia. Nici măcar în Canada. Doar decorul poveştilor din imaginaţia mea s-a transformat într-o uriaşă zonă troienită.

Unde rămăsesem? A, da, la Marcus. E un personaj care preferă să stea în culise şi să sară uneori în lumina reflectoarelor precum un iepure prestidigitat din joben. Astăzi are restricţie din partea regizorului pentru că nu i-a adus gogoşi la tavă.

Revenind în Cameroma – nici eroii nu s-au mutat în Siberia – să privim ce frumos dansează fulgii de zăpadă în jurul ramurilor brazilor. Ligia s-a bucurat de o plimbare îndelungată printre fulgi minusculi şi dezorientaţi, speriaţi că s-ar putea topi înainte să se aştearnă deasupra stratului gros de omăt. Era o zi frumoasă de iarnă, numai bună de colindat meleaguri noi împreună cu Lancelot. Acesta a rămas înzăpezit pentru scurt timp, însă a reuşit să dea de Ligia la jumătatea drumului.

I-a spus că merg spre castelul HQ, însă a îndreptat diligenţa în direcţia opusă. Pentru o mare amatoare de surprize oricum nu conta destinaţia. Ea i-a povestit peripeţiile prin care trecuse cu câteva zile în urmă de la -20 la 40 de grade pe scări diferite. Lancelot trecuse doar printr-o sticlă meloriană în unghi de vreo 20 faţă de Guinevere, ceea ce i-a cauzat o insomnie teribilă. Ligia a admirat priveliştea supraaglomerată de fulgi şi şi-a amintit de un bal regal invadat de menestrei orientali. El i-a spus un zvon care ar fi circulat din ziua balului în legătură cu cavalerul verzui şi arteziana cu nuferi. Ea l-a negat în totalitate, precizând că oricine îi poate confirma varianta. Bineînţeles că aluzia lui Lancelot nu avea nici o bază reală; era o simplă tachinare conversaţională, deranjat de cererea Ligiei de a o întâlni pe Guinevere.

Ligia se lăfăia în euforia anticipării viitorului extrem de apropiat fără vreun glob de cristal. Când au ajuns la drumul spre castelul HQ din cealaltă direcţie decât cea obişnuită s-a convins că Lancelot nu glumise. Probabil că cei doi eroi sunt strămoşii brainiacilor de pe Discovery Science, care testau cât de bine se descurcă la serviciu persoanele electrocutate. Numai că ei au riscat mai mult, pe trecătoarea arcuită spre castel, la înălţime destul de periculoasă şi plină de gheaţă acoperită de nea. Sporturi extreme pentru amatorii de senzaţii tari. Ligia a fost foarte încântată să încerce lucruri noi. Apoi l-a îndemnat pe Lancelot să fie mai grijuliu, cu voce mângâietoare, adecvată migrenelor.

Şi cum toate momentele plăcute se termină înainte să înceapă... ne auzim în episodul următor.

Poveşti ireale – part XIII

Ei bine... unde am rămas? Hmm... în al nouălea cer? Ar fi fost extraordinar de ireal să fi rămas acolo. Când te gândeşti că mai adaugi un “c” şi bolta se transformă în puţ alighierian.

Da, mi-am amintit: am rămas în Cameroma – o lume situată între vis şi realitate. Ningea cu pisici şi câini. Pardon, aceea era ploaia. Ce expresii ciudate...

Erau doi eroi în saga Cameromei: Ligia şi Lancelot. Mai apăreau şi nişte personaje secundare, dacă nu mă înşeală memoria. Însă nu sunt demne de a fi înnobilate cu vreo titulatură.

Într-o zi frumoasă de iarnă, mai frumoasă decât cea din "Black Winter Day" , Ligia şi Lancelot au făcut o plimbare prin Cameroma, cu o diligenţă oarecum adecvată drumurilor înzăpezite şi îngheţate. Ligia a fost surprinsă succesiv, având parte de surprize cu final neaşteptat, alternând între veşti bune şi veşti excelente. Cu o zi înainte împrumutate aripile bufniţei cavalerului şi se ridicase mai sus decât pe un Nimbus 2011. Dimineaţa alunecase pentru un moment în demisolul arenei de quidditch, dar a revenit rapid pe o traiectorie ascendentă.

Lancelot a fost reţinut cu treburi evitate de Guinevere, plecată în pripă din castel. Apoi a vrut să amâne călătoria cu Ligia, dar s-a răzgândit şi au purces la drum. Au vorbit despre problemele apărute recent în cetate şi care nu le îngăduiau prea multe momente de răgaz. Ligia era curioasă în legătură cu Guinevere, însă Lancelot s-a arătat oarecum reticent în dezvăluirea amănuntelor. Lancelot a făcut o mişcare strategică de evitare a subiectului, zăpăcind-o complet pe Ligia. Un fior neobişnuit i-a electrocutat instantaneu fiecare moleculă. Ea a apreciat enorm iniţiativa de apropiere şi a prins curaj să continue atingerea subiectului fierbinte pe durata călătoriei. El i-a spus o poveste fantastică, în care apăreau nişte maşinării ciudate, cu propulsie inaccesibilă muritorilor de rând din vremurile medievale. Bineînţeles că nu a intrat în amănunte gen “imprimate albăstrui”, echipamentele cu acţionare electrică pe verticală rămânând strict drept decor al unor scene inedite. Ligia a recunoscut ca interesul ei e departe de a fi superficial, nu doar în privinţa poveştii.

S-au plimbat pe o potecă înzăpezită, simţind gheaţa scârţâind sub bocanci. Era un ger cumplit pe care eroii poveştii l-au ignorat cu bună ştiinţă. Au privit drumul rar circulat din crenelul unui vechi adăpost şi au ascultat vântul şuierând printre copaci. Aerul iernatic i-a înviorat şi a dat frâu liber manifestărilor nemaiîngrădite de pudoare. Lancelot a scurtat plimbarea întrucât îngheţase de tot în mantia subţire pe care o aruncase în grabă peste el la plecarea din castel. Era de părere că nu sunt în deplinătatea facultăţilor mentale, temporar. Ligiei i-a venit greu să se dezlipească de el. A evitat un răspuns tranşant în privinţa primirii trandafirilor galbeni danezi, însă a insistat că ea nu i-ar fi dat niciodată din curtea cavalerului roşu. A vrut să coboare pentru ca Lancelot să nu o însoţească la castelul HQ, dar avea şi el treburi pe acolo, afişând o mină foarte veselă pentru că îşi recuperase hrisovul oficial.

Ligia a plutit pe valul beatitudinii până când un necunoscut pribeag a atentat la integritatea ei în drum spre castelul alb. Apelativul “păpuşă” şi tentativa de atingere i-a creat o stare de repulsie şi de indignare.

Cel puţin ziua frumoasă de iarnă s-a încheiat minunat, cu contribuţia demnă de ovaţii a lui Marcus. Dar despre acest personaj în episodul viitor. :)

P.S.: Inspiraţia vine în lipsa expiraţiei. =))