Mie îmi plac surprizele. Mult de
tot. Aşa de mult că vreau mereu să-i surprind pe cei din jur. Dar cele mai
frumoase surprize sunt cele care mi se fac.
Cum ar fi să fim atotştiutori? La
întrebarea asta mulţi ar privi în sus şi ar da din umeri. Ei bine, eu cred ca
ar fi extrem de plictisitor. Totul să decurgă conform unui plan prestabilit şi
bătut în cuie... bleah! Cum am putea să ne distrăm dacă am şti exact cât
durează, când, unde, cu cine ş.a.m.d.? Poate de asta nu scriu zilnic pe blog.
Ca să îi dau o tentă de imprevizibilitate.
Şi ca să elimin această tentă mă
întorc la eroii imaginari ai poveştilor neverosimile. Cine alţii decât Ligia şi
Lancelot? Aţi văzut? Deja ştiţi totul. De ce să mai scriu? Mai bine mă duc la
somn, ca să-l contrazic pe Connect-R.
Da, mi-am amintit de ce. Pentru
că asta e o poveste cu final neaşteptat, spre deosebire de celelalte din serie.
Bine, bine... şi precedenta se cheamă la fel, dar asta are un final neaşteptat
opus celui dinainte.
E normal ca introducerea să fie
mai lungă decât cuprinsul unei povestiri scurte. Ca să nu vă daţi seama când
începe şi când se termină. Staţi liniştiţi: de multe ori nici eu nu-mi dau
seama.
Aşadar, Ligia a traversat în zori
o zonă aridă a cetăţii Cameroma. Peisajul era dezolant, cu multe şanţuri, din
păcate seci. Erau destui “cetăţeni” (locuitori ai cetăţii, de cetăţenie
cameromeză) grăbiţi, care le ocoleau cu priviri absente. E deprimant să vezi în
jur doar feţe îngrijorate, abătute, posace.
Când s-a apropiat de locul de
întâlnire a văzut un cavaler din cetate cu o zebră viu colorată, ce se cerea
făcută pinhata. A ezitat să înainteze, ba chiar s-a întors câţiva paşi, apoi
s-a hotărât să-l ignore. Doar nu avea nici un motiv să se ascundă de el. E
inofensiv, oricât de mult s-ar strădui să lase altă impresie.
O altă surpriză a fost vederea
unei diligenţe parcate în mod abuziv, pe cărarea rezervată drumeţilor de rând.
Birjarul nu părea să aibă vreo problemă cu privirile dezaprobatoare ale
trecătorilor.
Într-un târziu a apărut şi
Lancelot pe un cal cu mantie albă. Ligia s-a străduit să pară cât mai veselă ca
să-l facă să zâmbească. A evitat pe cât posibil subiectele deprimante. Însă a
ţinut să sublinieze că n-a apelat la subterfugii matahariene. A fost mai
degrabă o previziune omidiană a rutei lui curente. Pe undeva pe la jumătatea
drumului a fost interceptat de o bufniţă foarte grăbită. Calul s-a oprit să
pască pentru câteva clipe. La revenirea pe traseu a apărut surpriza: nimicul
din povestirea de data trecută a fost înlăturat de ceva. De lucrul care ar fi
trebuit să fie întotdeauna la simpla intersectare a privirilor. Ligia s-a
bucurat că nu s-a pierdut de tot şi a fost foarte surprinsă de jocul de-a
posibila intenţie. De unde un astfel de interes brusc, aprupt şi complet
neaşteptat? E plăcut să te joci cu cei dragi. Oricât de scurt şi nevinovat ar
fi jocul.
Acum chiar că plec la somn. Ne
mai “citim”. Poveştile nu pleacă nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu