Convalescenţa

Ce poate fi mai neplăcut decât o perioadă de convalescenţă, în care familia şi prietenii să te vadă aproape neputincios, într-o stare precară de sănătate?

Lăsând la o parte feţele lor ce afişează diferite grade de milă şi regimul alimentar strict, putem totuşi spune că nu e chiar aşa de rău. Doar stăm în pat aproape toată ziua, departe de stress-ul cotidian care ne invada. Ar echivala cu un concediu suplimentar, în care nu trebuie să ne batem capul ce plan de bătaie să alegem. Aceasta întrucât dispunem de o libertate limitată considerabil de perimetrul locuinţei.

Convalescenţa poate reprezenta pentru unii o ocazie de a se izola. Mândria de a fi văzut într-o poziţie inferioară te poate îndemna să inventezi diverse scuze de a te întâlni cu cei apropiaţi. Însă nu este singurul motiv. Poate că îţi pasă mai mult de ei decât de tine şi nu vrei să se îngrijoreze pentru starea trecătoare în care te afli. Faptul că nu-i împovărezi cu o durere în plus poate contează mai mult decât eventualul ajutor din partea lor.

Oricât de altruist ar încerca să o fac să sune, tot nu reuşesc să justific minciuna. Chiar prin simpla omisiune, tot simt o arsură în suflet de fiecare dată când mă întreabă la telefon ce mai fac. Nici dacă mă gândesc că răspunsul “bine” este o formulă standardizată, golită de conţinut în ultimul timp, tot nu mă simt mai bine. Au dreptul să ştie exact ce fac. Esenţialul e că trăiesc. N-ar trebui să-i deranjeze faptul că mă confrunt temporar cu mici inconveniente care nu mă lasă să părăsesc patul prea mult timp.

Aşadar, vă îndemn pe voi – cei care s-ar putea afla într-o situaţie asemănătoare (deşi nu o doresc nimănui) pentru o scurtă perioadă de timp – să faceţi ceea ce eu nu am reuşit. Nu ascundeţi adevărul celor dragi, chiar dacă voi credeţi că ar fi cea mai bună soluţie atât pentru voi, cât şi pentru ei.