Poveşti futuramistice

Ce? Am spus ceva greşit? Dacă nu înţelegeţi titlul înseamnă că nu l-aţi citit pe Cătălin Ionete – un mare fan al sezoanelor Futurama. Nu mai pun link – e primul pe lista mea din dreapta.

În speranţa că voi ajunge să văd toate sezoanele înainte de a mă pensiona, mai scriu o foarte scurtă poveste absurdă, care mă duce cu gândul la desenul animat amintit.

Într-o zi călduroasă de toamnă, cu scurte accese tornaidale, Ligia – altă eroină n-am găsit; erau toate la spa – s-a aventurat la marginea cetăţii împreună cu Lancelot. I-a lăsat curiozitatea nesatisfăcută pentru scurt timp, apoi a scăpat mai multe detalii decât şi-ar fi dorit. S-au lansat şi în speculaţii privind destinul unui tânăr wannabe neinspirat. Ligia ştia dinainte să plece unde vor ajunge, dar a încercat să pară neinteresată, ceea ce nu i-a reuşit deloc. E imposibil să-i spună vreodată cuvântul magic (Nor Uskeche în elfă) lui Lancelot. Dar măcar l-a făcut să zâmbească. Din avalanşa de tâmpenii scăpate de pe limbă trebuia să fie şi una comică. El chiar a făcut-o să râdă amintind de ceea ce nu se putea. În acel moment n-a deranjat-o deloc pentru că îi făcea plăcere să glumească despre orice. E plăcut să poţi vorbi mereu deschis, fără rezerve. Adevărul e hilar când pare neverosimil.

În concluzie, o scurtă scânteie de Nor se poate transforma în Uskeche când ai o imaginaţie futuramistică.

 

 

Scurtă povestire gobiană

Mie îmi plac surprizele. Mult de tot. Aşa de mult că vreau mereu să-i surprind pe cei din jur. Dar cele mai frumoase surprize sunt cele care mi se fac.

Cum ar fi să fim atotştiutori? La întrebarea asta mulţi ar privi în sus şi ar da din umeri. Ei bine, eu cred ca ar fi extrem de plictisitor. Totul să decurgă conform unui plan prestabilit şi bătut în cuie... bleah! Cum am putea să ne distrăm dacă am şti exact cât durează, când, unde, cu cine ş.a.m.d.? Poate de asta nu scriu zilnic pe blog. Ca să îi dau o tentă de imprevizibilitate.

Şi ca să elimin această tentă mă întorc la eroii imaginari ai poveştilor neverosimile. Cine alţii decât Ligia şi Lancelot? Aţi văzut? Deja ştiţi totul. De ce să mai scriu? Mai bine mă duc la somn, ca să-l contrazic pe Connect-R.

Da, mi-am amintit de ce. Pentru că asta e o poveste cu final neaşteptat, spre deosebire de celelalte din serie. Bine, bine... şi precedenta se cheamă la fel, dar asta are un final neaşteptat opus celui dinainte.

E normal ca introducerea să fie mai lungă decât cuprinsul unei povestiri scurte. Ca să nu vă daţi seama când începe şi când se termină. Staţi liniştiţi: de multe ori nici eu nu-mi dau seama.

Aşadar, Ligia a traversat în zori o zonă aridă a cetăţii Cameroma. Peisajul era dezolant, cu multe şanţuri, din păcate seci. Erau destui “cetăţeni” (locuitori ai cetăţii, de cetăţenie cameromeză) grăbiţi, care le ocoleau cu priviri absente. E deprimant să vezi în jur doar feţe îngrijorate, abătute, posace.

Când s-a apropiat de locul de întâlnire a văzut un cavaler din cetate cu o zebră viu colorată, ce se cerea făcută pinhata. A ezitat să înainteze, ba chiar s-a întors câţiva paşi, apoi s-a hotărât să-l ignore. Doar nu avea nici un motiv să se ascundă de el. E inofensiv, oricât de mult s-ar strădui să lase altă impresie.

O altă surpriză a fost vederea unei diligenţe parcate în mod abuziv, pe cărarea rezervată drumeţilor de rând. Birjarul nu părea să aibă vreo problemă cu privirile dezaprobatoare ale trecătorilor.

Într-un târziu a apărut şi Lancelot pe un cal cu mantie albă. Ligia s-a străduit să pară cât mai veselă ca să-l facă să zâmbească. A evitat pe cât posibil subiectele deprimante. Însă a ţinut să sublinieze că n-a apelat la subterfugii matahariene. A fost mai degrabă o previziune omidiană a rutei lui curente. Pe undeva pe la jumătatea drumului a fost interceptat de o bufniţă foarte grăbită. Calul s-a oprit să pască pentru câteva clipe. La revenirea pe traseu a apărut surpriza: nimicul din povestirea de data trecută a fost înlăturat de ceva. De lucrul care ar fi trebuit să fie întotdeauna la simpla intersectare a privirilor. Ligia s-a bucurat că nu s-a pierdut de tot şi a fost foarte surprinsă de jocul de-a posibila intenţie. De unde un astfel de interes brusc, aprupt şi complet neaşteptat? E plăcut să te joci cu cei dragi. Oricât de scurt şi nevinovat ar fi jocul.

Acum chiar că plec la somn. Ne mai “citim”. Poveştile nu pleacă nicăieri.