Alarma auto – girofar ambulant

Cu câteva zile în urmă mă grăbeam să ajung la o şedinţă, împreună cu câţiva dintre colegi. A fost un eveniment care m-a făcut să mă bucur de lipsa de responsabilitate de pe bancheta din spate.
Abia mă apropiam de autoturism când a început să ţipe alarma. Prima reacţie a fost una de amuzament: “Punem girofarul ca să nu întârziem la şedinţă, nu?” am spus eu pe sub mustăţi. Cu siguranţă nu m-a auzit nimeni în zgomotul infernal proaspăt izbucnit. Ocupanţii locurilor din faţă căutau de zor un buton de oprire a alarmei. Au reuşit să ridice capota şi să studieze “minunăţiile” de sub ea, sub o ploaie de înjurături à la Planeta Moldova. În acest timp alarma se oprea cate o secundă-două pentru ca apoi să ia de la capăt misiunea de înnebunire de cap a vecinilor – în mare parte octogenari – dis-de-dimineaţă.
Neavând succes în încercarea de domesticire a sirenei, mândrul nou conducător auto al autoturismului enigmatic a luat decizia de “a-i da bice”: “S-o scot repede din oraş până nu ne prinde poliţia!”
Între timp, unul dintre pasageri se adâncise într-o şedinţă de consiliere telefonică în scopul de a soluţiona problema. “Cum adică să mă depărtez de maşină? Păi sunt înăuntru! N-am cum să cobor din mers!” Printre hohotele nestăpânite de râs care nu mi-au dat pace tot drumul (şi chiar încă vreo două zile după aceea) am reuşit să mai prind câteva crâmpeie din conversaţie: “S-o opresc cu telecomanda? Tu crezi că dacă aveam telecomandă te mai sunam pe tine?”
Chiar în clipa în care am ieşit din oraş s-a produs miracolul: alarma s-a oprit de la sine. Ce ironie! În lipsă de spectatori care să se uite la noi ca la urs, s-a plictisit şi s-a băgat la loc în cutie. Pardon, difuzor.
Să clarificăm un lucru: nu, nu fac parte dintr-o bandă de hoţi de maşini. Sunt doar un membru al unei organizaţii în care orice este posibil. Până şi schimbul de autoturisme pe termen scurt, fără instrucţiuni de folosire.