De ce tot schimb titlul seriei de povestiri? Dacă povestea rămâne aceeaşi, măcar titlul să o deosebească de precedenta. Oricum nu se prinde nimeni că scriu acelaşi lucru pentru că nu-mi trece prin cap că ar fi cineva interesat de logica absurdului.
A fost odată, în vremuri atât de îndepărtate încât coordonatele ar da eroare pe o maşină a timpului, un tărâm arid şi aproape pustiu. Eroii poveştii sunt aceiaşi, numai că au alunecat pe coordonate temporale mai apropiate de noi, în câteva şuturi neaşteptate.
Ligia s-a întâlnit cu Lancelot în zorii zilei, nerăbdătoare să-l simtă cât mai aproape de ea. Din păcate, el a fost şocat de apariţia ei excentrică şi ţipătoare. A renunţat să mai facă turul Cameromei de teamă să nu atragă prea tare atenţia. Ligia i-a spus că şi-a făcut programul de lucru după el şi i-a dat un portret făcut într-un costum din epoca delfinilor albaştri, generos în dezvelirea detaliilor indiscrete. I-a mărturisit planul pentru luna următoare, abia după ce el adusese vorba de imposibilitatea derulării operaţiunii. Lancelot a făcut o glumă măgulitoare – ca obiectul cel mai stabil -, rugând-o să nu mai vorbească aşa. După întâlnirea cu două slujitoare din cetate, discuţia a degenerat în hohote generale de râs. Una dintre ele a remarcat semnul magic pe care Ligia a neglijat să-l acopere. Ea a glumit în privinţa sursei, dar n-a râs nimeni şi au privit-o îngrijoraţi. Atmosfera veselă a continuat să-i învăluie câteva ceasuri bune. Ligia chiar şi-a permis să vorbească prin intermediul globului de cristal cu altcineva de faţă cu Lancelot. Esenţialul dialogului se rezumă la “mi-e dor de tine”. Ba chiar i-a arătat şi cocktailul Molotov de la bufniţa marelui maestru Yoda. Nu rişti, nu câştigi! Motivul aparent era starea de euforie, dar la nivelul subconştientului probabil că vroia să afle cum reacţionează în faţa potenţialei concurenţe.
Wow, e prima dată când introducerea e mai lungă decât desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii. Povestea începe de fapt a doua zi după-amiază. Întâlnirea era stabilită cu 32 h înainte, însă Ligia n-a avut răbdare nici de această dată şi a pornit la drum cu ½ h mai devreme, anunţându-l şi pe cavalerul ioanit. Având prea mult entuziasm, a greşit poteca, dar s-a scuzat că a întârziat. Lancelot a amintit de varianta criptologică a unei bufniţe mai vechi, dar şi de tachinările din ziua precedentă. Ligia i-a explicat că nu e nici un pericol real şi i-a dezvăluit şi partea neevidentă a acţiunilor ei (cu cine vorbise şi cine era maestrul). Dacă el rămăsese cu gândul la ele, înseamnă că îi păsa măcar puţin de ea. Acest lucru a făcut-o să-l dorească şi mai mult – dacă acest lucru ar fi fost totuşi posibil. L-a întrebat dacă în ziua precedentă făcuse paradă intenţionată prin cetate, ştiind ce chef nebun avea să sară pe el. El era curios în privinţa sursei menţionate de ea, iar ea i-a spus adevărul.
Într-un târziu au ieşit mai departe de zidurile Cameromei decât mai fuseseră vreodată şi au mers în derivă până în mijlocul pustietăţii. Lancelot a bătut din nou în retragere, mai ales văzând o santinelă la orizont. A spus că evită flagrantul, iar Ligia a râs ironic: “Adică să mă prindă numai pe mine.” I-a oferit protecţia necesară, apoi şi-a scos veşmintele inutile. Lancelot era puternic impresionat, probabil de refuzul Ligiei de a accepta un refuz. There almost is no BJ (parafraza la arhicunoscutul Matrix). A ţinut-o în braţe până când unul dintre barbari s-a apropiat de locul în care păştea bidiviul. Ligiei i-a plăcut fiecare moment, scăpând câteva şoapte de extaz. Rar, pe scurt, dar memorabil. I-a propus o întâlnire indecentă în condiţii total diferite, peste 31 de zile. E mult prea devreme pentru previziuni pe termen lung. Rămâne de văzut în episoadele următoare.
