Principalul motiv pentru care n-am mai scris nimic pe blog este un copil de o lună si 23 de zile. Cu ce să încep?
Era o zi însorită de mai când am făcut ultimul drum spre maternitate. Văzusem zeci de filme cu părinţi grăbiţi, stresaţi, disperaţi să ajungă la spital la timp şi să nu uite nimic din strictul necesar. Nu-mi plac stereotipurile aşa că mă bucur că n-a trebuit să trec printr-o astfel de agitaţie, de oameni înnebuniţi. Noi ne-am dus foarte liniştiţi, ca-ntr-o plimbare de dimineaţă, cu o sacoşică mai mult goală: un set de pijamale, o pereche de papuci, un bidon cu apă şi o carte, încredinţaţi că dacă va fi cazul de internare, aceste obiecte vor fi mai mult decât suficiente. De unde să ne treacă prin cap că la aproximativ 6 ore de la internare va ieşi la lumină juniorul? Sau, mai bine zis, teroristul, după cum veţi vedea în episoadele următoare. Abia atunci a început agitaţia. Pentru că astăzi, în spitalele din România găseşti mult mai puţin decât strictul necesar. Trebuie să-ţi cumperi medicamentele, să înduri curentul năucitor de pe holuri şi să te plouă în cap când mergi la baie. Nu glumesc, chiar era o bucată de tavan desprinsă şi se vedeau nişte drugi din lemn – de fapt, copaci întregi, subţiri, cu scoarţă cu tot.
Apoi ne-am luptat cu birocraţia sistemelor publice: starea civilă şi direcţia de asistenţă comunitară. Trebuie să faci mai multe drumuri pentru fiecare dosar şi te mai şi apostrofează cetăţenii care îşi aşteaptă rândul răbdători. Am ajuns cu o ora înainte de începerea programului pentru că nu ştiam dacă e program cu publicul dimineaţa sau după-amiaza. Era o babă care aştepta pe bancă, la intrare, de cine ştie când şi a ţinut să precizeze clar şi răspicat: “după mine!”. De parcă noi am fi fost aşa de grăbiţi să facem umbră degeaba asfaltului de la uşa bugetarilor “suprasolicitaţi” de oameni nevoiaşi (program 3 zile/săptămână şi 4 ore/zi). Ce să mai zici… pensionarii sunt mult mai grăbiţi decât salariaţii cu câte un mic “terorist” flămând acasă. Noi oricum ne întorceam să hrănim copilul, aşa că ne-a amuzat mult de tot replica tupeistă.
Dar destul cu plângerea de milă a situaţiei de român. Avem un nou membru al familiei, mic şi gălăgios, care cere atenţie în mod constant. Partea bună e că produce faze extrem de comice prin expresia feţei, priviri nedumerite, gângureli neinteligibile şi marcarea teritoriului cu orice ocazie. Dezavantajul principal e că ne extenuează pe toţi, lăudându-se cu surplusul de energie. Dar ce mai contează câteva luni de nopţi nedormite când te gândeşti că vei putea forma o personalitate unică, pe care s-o iubeşti indiferent cum se dezvoltă şi care, la rândul ei, să te iubească pentru cine eşti cu adevărat. Aşa ar fi ideal să decurgă lucrurile în sânul unei familii. Fiind la început de drum, abia aştept să văd cât de aproape vom fi de starea perfectă.
Revin în curând cu poze. Numai să-mi permită micul “terorist”… Dacă ar fi după el, am sta toţi în jurul lui non-stop, cât el zâmbeşte pe sub mustăţi!
