Haruki Murakami – “După cutremur”

Ca să ne înţelegem mai bine unii cu alţii trebuie să conştientizăm mai multe aspecte ale naturii umane. În colecţia de povestiri “După cutremur”, a lui Haruki Murakami, putem observa cum un dezastru natural – devastatorul cutremur din Kobe – influenţează indirect şi în moduri diferite câteva persoane.

Indiferent dacă au pierdut membri ai familiei, prieteni ori cunoscuţi sau dacă nu aveau nici o legătură afectivă cu victimele, personajele ilustrează câteva feluri de reacţii în faţa factorilor externi necontrolabili. Ne sunt zugrăvite succint stări de spirit provocate de aflarea producerii cutremurului:

-          indiferenţa unui agent de vânzări de produse de lux, care duce la un divorţ neaşteptat;

-          singurătatea apăsătoare a unui pictor pasionat de arta construirii focurilor de tabără, în urma decesului soţiei sale;

-          dorinţa de a-i ajuta pe supravieţuitori prin donarea de provizii – în cazul unei membre a unui cult religios;

-          indecizia unei doctoriţe de a afla dacă fostul ei soţ a murit;

-          căderea psihică a unui recuperator de creanţe singuratic;

-          neliniştea unui scriitor în legătură cu eventualitatea pierderii părinţilor care îl dezmoşteniseră, nemulţumiţi de alegea carierei sale.

Scriitorul, laureat al premiului Kafka, reuşeşte să construiască povestiri realiste în jurul acestor idei, neuitând să ne răsfeţe cu neaşteptate răsturnări de situaţie şi cu finaluri deschise. Cartea are ingredientele necesare pentru a ne menţine nivelul atenţei ridicat: aventuri în concedii, poveşti de dragoste, prietenii durabile, obiceiuri culturale specifice, citate filosofice şi situaţii hilare.

Ce am învăţat din această carte? Că unii oameni aleg să acţioneze, să încerce să schimbe ceva în bine. Că alţii abia reuşesc să-şi revină din şoc. Iar pentru o parte dintre ei nu se mai poate face nimic. Eu cred că e important să încercăm să fim în primul grup, să dăm dovadă de un caracter puternic. Şi nu doar în situaţii extreme. În fiecare zi apar noi provocări, ocazii de a ne dovedi în special nouă înşine că putem fi mai buni. Iar dacă ratăm vreo oportunitate, trebuie să fim optimişti. Ni se va oferi şi o a doua şansă de a reuşi. Mai ales dacă facem tot posibilul să ieşim din anonimatul mediocrităţii. Uneori ne asumămi riscuri, în funcţie de gradul nostru de adaptabilitate. Alteori preferăm să acţionăm în cadrul limitelor impuse de multitudinea de factori externi care ne influenţează vieţile.

“Night Angel” de Brent Weeks

Nu sunt fan al literaturii contemporane, dar am găsit o serie fantasy deosebit de captivantă.

Brent Weeks pare să se fi inspirat din Warcraft, dar a creat concepte noi, cum ar fi wetboy, kakari, compulsion earings. Nu vreau să vă stric surpriza. Vă las să le descoperiţi singuri, treptat. Eu am inceput cu ultimul volum din greşeală, pentru că erau numerotate invers. Aşa că am avut plăcerea de a mă lămuri abia la sfârşitul primului volum (“The Way of Shadows”) de ce s-au întâmplat toate evenimentele în ordinea stabilită de autor. Oricum eram obişnuită cu cronologia inversă din “Star Wars”. J E bine să păstrezi un sistem care funcţionează la parametri optimi.

Eroii din seria “Night Angel” provin din medii sociale diferite, iar destinele lor se intersectează în moduri surprinzătoare. Cele trei cărţi sunt pline de acţiune şi de imagini şocante, caracteristice unui ev mediu dominat de magie. Se spune că tuturor le plac poveştile, mai ales cele cu elemente fantastice. Doar aşa am fost obişnuiţi din copilărie. :)

Eroul principal, Kylar Stern, e un asasin cu puteri neobişnuite, care îşi salvează prietenii de invadatori şi care este manipulat şi constrâns să facă lucruri inacceptabile prin prisma conştiinţei sale. El se îndrăgosteşte de o fată simplă, dar care radiază de bunătate. Evenimentele socio-politice îi împiedică să fie împreună şi ajung în postura de marionete potrivite planurilor marilor jucători.

Durzo Blint este un personaj controversat, a cărui adevărată origine o descoperim la sfârşitul primului volum. Guinevere Kirena conduce mafia din Cenaria timp de două decenii şi conduce rezistenţa împotriva Khalidorului. Logan Gyre refuză tronul când singura modalitate de a-l obţine e o căsătorie de convenienţă şi supravieţuieşte într-o închisoare de maximă securitate fără să se dezumanizeze, după cum vedem in “Shadow’s Edge”. Dorian Ursuul renunţă la tron, dar tot ajunge rege-zeu al Khalidorului doar pentru a-şi salva prietenii de un sfârşit apocaliptic. Viridiana Sovari este un asasin care reuşeşte să îl omoare pe Garoth Ursuul, dar cu un preţ enorm de mare atât pentru ea, dar şi pentru Kylar. Solonariwan Tofusin este un prinţ care renunţă atât la tron, cât şi la marea lui iubire pentru a-l instrui pe viitorul High King. Mai sunt multe alte personaje secundare zugrăvite cu măiestrie de Brent Weeks. Un rezumat prea cuprinzător i-ar nedreptăţi pe cei care îşi doresc să citească trilogia.

Pe lângă firul epic imposibil de abandonat, psihanaliza pătrunzătoare şi elementele de strategie militară, în ultimul volum, “Beyond the Shadows” m-a surprins în mod plăcut şi stilistica utilizată. Autorul şi-a permis să mai presare pe ici, pe colo descrieri, comparaţii şi metafore capabile să taie respiraţia cititorului. De exemplu: “Kylar moved through the trees like the breath of a vengeful god.” Sau: “ethereal flames burning like holes in the cloak of heaven”; “The swords rang together in the staccato melody that would climax in death.”

 Ecranizarea cărţii “Ender’s Game” am aşteptat-o mai mult de 15 ani. Sper să nu dureze la fel de mult în cazul seriei “Night Angel”. Ar trebui foarte multe efecte speciale complicate, dar am încredere în dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor grafice.

Petrecere cu colegii – exerciţiu de socializare

De ce scriu pe blog?

“Ori de câte ori apelezi la o amintire, o modifici. Ce îţi aminteşti poate fi aproape de ceea ce s-a întâmplat, dar însuşi actul de a-ţi reaminti o experienţă, o modifică uneori în moduri semnificative. Pentru a explica ştiinţific, rememorarea activează un grup neuronal similar, dar nu identic cu cel creat la data codificării. Astfel, amintirile sunt distorsionate – uneori puţin, alteori chiar foarte mult – deşi crezi că sunt corecte. […] Starea ta mentală, atunci când ai codificat amintirea şi starea ta mentală din momentul în care ai rememorat-o, influenţează şi modifică memoria în sine. Deci, povestea pe care o spui este, de fapt, mai puţină istorie şi mai mult ficţiune istorică.”

(sursa: Daniel J. Siegel, Tina Payne Bryson – “Creierul copilului tău”)

De aceea suntem mereu încurajaţi să folosim un jurnal, pentru a păstra amintirile cât mai aproape de adevăr.

Eu am ajuns la una pe care aş dori să o păstrez intactă. Cel mai bine e să scriu acum, cât e încă proaspătă. J

Am ajuns foarte aproape de locul întâlnirii cu colegii. Nici nu-mi trecea prin cap cât de aproape. Chiar atunci m-am întâlnit cu cineva şi am plecat împreună, fiecare crezând că cealaltă persoană ştie exact unde e clădirea căutată. După vreun kilometru am sunat pentru a cere un punct de reper în plus şi ne-am întors – spre surprinderea noastră – fix acolo de unde plecasem.

Scurta ocolire prin oraş nu mi-a tăiat buna-dispoziţie şi am intrat direct în “pielea mea de petrecere”. Mi-am găsit rapid un scaun pe care l-am abandonat ulterior în nenumărate rânduri întrucât n-am ajuns încă la vârsta la care să fiu doar “mesean”. Am început să-i salut pe colegii pe care-i ştiam şi să fac cunoştinţă cu cei noi. Din păcate n-am reuşit să dau mâna şi să fac poze cu toată lumea. Nu mi-au ajuns câteva ore pentru peste o sută de persoane pentru că au fost câţiva colegi care mi-au atras atenţia mai mult şi nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. În afară de micul inconvenient de a pleca fără să pot asocia fiecare faţă cu numele corespunzător, petrecerea a avut cam tot ce-i trebuie: mâncare bună, băutură destulă şi muzică pentru toate gusturile. N-aveam cum să cer eu Cradle of Filth sau Amon Amarth că ori nu se găsea, ori s-ar fi speriat invitaţii. Eu, Andreea, Daniel şi Marius ne-am mulţumit cu AC/DC şi Bon Jovi. Pentru o stea în plus ar fi putut fi şi karaoke, dar poate data viitoare. J

Nu prea m-am putut dezlipi de colegii din Suceava. Probabil pentru că pe unii îi cunosc de mulţi ani; ne-am mai văzut şi ne-am tot auzit. Şi cu cei noi mi-a făcut plăcere să discut. Nu ştiu despre ce. J Uneori nici nu mai contează ce anume spui, cât timp o faci amical, gâdilându-le altora simţul umorului.

Dacă ar fi fost concurs de dans, iar eu aş fi fost în juriu, atunci probabil ar fi câştigat colegii din Vaslui. Poate că au avut avantajul de a veni de la mai puţini kilometri decât ceilalţi şi au ajuns mai puţin obosiţi. Oricum, au avut chef să danseze şi au dat un exemplu foarte bun.

Deşi am băut un singur pahar, am confundat doi colegi. Sper să nu se fi supărat. Aveau tricourile de aceeaşi culoare, deci sunt în aceeaşi echipă. J Ce să mai zic de aproximativ aceeaşi înălţime şi culoare a ochilor şi a părului…

Atmosfera a fost aşa de plină de voie-bună încât nici nu mi-am dat seama că n-au fost chiar toţi. Mie mi-ar fi părut rău să lipsesc de la un astfel de eveniment, mai ales că nu se întâmplă în fiecare zi.

La un moment dat m-am prins că n-a mai rămas nimeni dintre cei pe care îi întrebasem dacă pleacă mai devreme şi am plecat cu autocarul după ce s-a “stins” de tot petrecerea.

Abia aştept să facem schimb de poze, filmări şi impresii. Sper să se fi simţit toată lumea cel puţin la fel de bine ca mine. Chiar m-am suprins pe mine însumi prin mai multă sociabilitate decât m-aş fi crezut în stare. 

Mârlănie la doi paşi de civilizaţie

În ultimul timp am început să mă obişnuiesc cu diferite grade de mârlănie. Trecerea s-a produs ascendent, picătură cu picătură, până s-a făcut o mlaştină în toată regula. Nu e normal să acceptăm comportamentul abuziv al celorlalţi doar pentru că lor li se pare normal. Şi e păcat că foarte mulţi oameni au uitat ce înseamnă să trăiască într-o societate civilizată. Câţi oameni au murit pentru ca noi să avem dreptul la viaţă, securitate, egalitate, libertate, proprietate, educaţie şi multe altele? Aceste drepturi le avem cu toţii cât timp nu le încălcăm pe ale celorlalţi. Respectă pentru a fi respectat!

Dar ce anume m-a făcut să mă revolt? Un act de mârlănie, bineînţeles! Am văzut o femeie de vreo 50 de ani vociferând într-un magazin după ce a spart o sticlă de alcool, refuzând să plătească contravaloarea mărfii distruse în mod accidental. În opinia ei, ea nu avea nici o vină! Conducerea magazinului ar fi fost vinovată pentru poziţionarea sticlelor în calea ei spre ieşire: “De ce le-aţi pus aici? De ce nu puneţi paste făinoase în locul lor? Sau ce mai aveţi acolo şi nu se sparge… Chem protecţia consumatorului! Nu dau nici un ban! Eu nici măcar nu beau alcool…”

Sincer, nu eram destul de aproape să-mi dau seama dacă băuse ceva, dar dacă într-adevăr nu era în stare de ebrietate, atunci fapta e şi mai gravă. Cum poţi să faci o prostie şi apoi să dai vina pe alţii? Neatenţia se plăteşte. Pentru orice faptă trebuie să suporţi consecinţele. Doar nu eşti copil fără discernământ. Cel mai tare m-a mirat lipsa de interes a angajaţilor. Probabil vroiau să scape de scandal cât mai repede, nefiind cine ştie ce pagubă materială.

Nu ştiu cum aş fi reacţionat în locul lor, însă nu e singurul caz de genul acesta. Sunt multe persoane care cred că pot scăpa din diferite situaţii doar pentru că au “gura mare”. Şi chiar sunt cazuri în care scapă pentru că ceilalţi consideră că ar fi prea mare efortul de a-şi impune punctul de vedere. Nu vreau să extrapolez ca în zicala cu oul şi boul, dar tot lăsând de la noi câte puţin, s-ar putea să ne trezim că ni se încalcă toate drepturile doar pentru că nu vrem să ne obosim să reacţionăm. Un mârlan trebuie să fie pus la punct, altfel va crede că “merge şmecheria”. Mai rău, se pot înmulţi ca ciupercile într-un câmp de iepuri magnetici. J

Irvin D. Yalom – “Efemeride”

Am citit o carte interesantă scrisă de Irvin Yalom: “Efemeride”.

De ce se numeşte astfel? Pentru că oamenii nu sunt nemuritori. E important să trăim în prezent, fără să ne preocupe prea mult amintirile şi planificându-ne cu atenţie viitorul.

Nu sunt doar 10 studii de caz despre psihoterapie, după cum arată coperta. Sunt 10 povestiri scurte, interesante din mai multe perspective.

Se pune accent pe relaţiile dintre oameni. E important să ştim ce anume îl motivează pe fiecare dintre noi. Astfel cu toţii putem interacţiona în mod pozitiv, oricât de diferiţi am fi din punct de vedere al firii, profesiei sau al mediului social din care provenim.

Ne reaminteşte cât de importantă e concordanţa între vorbe şi limbajul trupului în comunicare, mai ales atunci când dorim să ne bucurăm de credibilitate. Impresia pe care credem că o lăsăm celorlalţi poate fi mult diferită dacă ne autoamăgim în privinţa imaginii noastre despre noi înşine. Introspecţia poate părea o nebunie în secolul vitezei, în care suntem bombardaţi de o avalanşă informaţională. Totuşi, autoanaliza este importantă pentru a afla ce am putea face mai bine.

Trebuie să fim optimişti chiar şi atunci când ne lovim de obstacole multe şi grele. Fără o atitudine de învingător e greu să obţinem ce ne propunem.

Fiecare om are o multitudine de nevoi diferite. Ca să ştii cum să îi ajuţi pe ceilalţi trebuie mai întâi să evaluezi situaţia pentru a le putea oferi exact ceea ce au nevoie. Acest lucru e valabil în orice domeniu şi avem nevoie de spirit de observaţie şi capacitate de analiză.

Se spune că de la o vârstă începem să devenim invizibili. Nu în sensul propriu, bineînţeles. Vă recomand să citiţi această carte pentru a ajunge cât mai târziu la acea vârstă.