Prefaţă
Ştiu că nu e în spiritul sărbătorilor, dar vă puteţi imagina echipa roşie costumată în Moş Crăciun, iar cea albastră în Grinch vânăt de supărare.
A fost o a doua tentativă de povestiri interactive, mai bine zis de comentarii pentru modificarea ei în ceva pe gustul fiecăruia. La prima încercare voi reveni cu prima ocazie de zbor a imaginaţiei mele bolnave.
N-aş fi băgat textul întreg dar, din moment ce-mi aparţine, cred că e mai bine aşa decât un simplu link către locul primei sale postări (
aici).
Labirintul morţii
1
Într-o celulă întunecoasă, cu pereţi metalici, de un cenuşiu sumbru, şase persoane stau întinse pe podeaua dură şi rece. Cele şase trupuri par a fi neînsufleţite. Mai mult, lipsa vreunei ferestre şi liniştea deplină care domină în încăpere dau tonul unei atmosfere macabre, ca de cavou.
Liniştea mormântală este brusc tulburată atunci când o mână se ridică pentru o clipă, ca apoi să se prăbuşească fără vlagă pe podea.
Un alt întemniţat deschide ochii şi rosteşte cu o voce slabă, venită parcă din străfundul pământului:
- Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat? Marco? Eşti aici?
- Da, răspunde cel care se mişcase cu câteva clipe în urmă. Încearcă să se ridice, dar membrele nu-l ascultă. Nu mai am pic de forţă, continuă el. Mă simt de parcă aş fi fost călcat de un elefant sau, mai bine zis, de o turmă de elefanţi!
- Nu eşti singurul, replică Iulius. Eu stau de minute bune neputând face altceva decât să mă uit în sus. Şi n-am nici cea mai vagă idee cum am ajuns aici. Tu îţi aminteşti ceva despre asta?
- Îmi pare rău, sunt complet în ceaţă, ca şi tine.
După câteva minute, fiecare lung cât un secol – în percepţia lui Marco şi a lui Iulius -, celelalte patru trupuri începură să dea semne de viaţă.
- Roxy, Andy, cum vă simţiţi? întrebă Iulius, care, între timp, reuşise să se ridice.
- De parcă m-ar fi călcat un tanc, răspunse tânărul zvelt, cu părul şaten, tuns scurt. Pe chipul său se citea confuzia, amestecată cu un fel de teamă instinctivă.
Marco se târî spre Larry şi Valentino.
- Ce mai faci, frăţioare? Credeam că va trebui să te lăsăm aici când vom evada.
- Să evadăm? De unde, de ce? Aaa..., se dezmetici Valentino când privi în jur. Da’ văd c-am nimerit bine. Roxy, ce-ar fi, dragă, să chemi room-service-ul să-mi aducă o cafea?
Bruneta îl fulgeră cu privirea. Ochii ei albaştri se îngustară ameninţători şi-i spuse, abia stăpânindu-şi furia:
- Suntem într-o situaţie limită, nici măcar nu ştim ce pericole ne ameninţă, iar tu nu ai altceva mai bun de făcut decât să te ţii de glume?! Accentuă ultimul cuvânt ridicâd tonul.
- Nu cred că ne ajută la ceva să sărim unul la gâtul altuia, interveni Andy. Mai bine să ne gândim la un plan cum să scăpăm de aici.
Larry studiase masiva uşă metalică.
- Cred că am avea nevoie de un tun ca să trecem prin asta şi, după cum se vede, altă ieşire nu există.
- Atunci, ce-i de făcut? întrebă Roxy.
- Deocamdată, nimic, răspunse Marco, cu tristeţe în glas. Pur şi simplu aşteptăm să vedem ce se va întâmpla.
- Dar trebuie să găsim o soluţie, insistă ea. Dacă cei care ne-au închis aici nu se vor mai întoarce? Cât vom rezista aici fără apă, hrană şi aer?
- Linişteşte-te, îi recomandă Iulius. Poţi să fii sigură că vom ieşi de aici. Se aşeză rezemându-se de un perete şi ceilalţi îi urmară exemplul.
***
Undeva, într-o celulă asemănătoare primeia, alte şase persoane se confruntau cu aceleaşi probleme. Nici unul dintre ei nu ştia cum ajunseseră acolo.
Laura, o femeie de cel mult treizeci de ani, se simţea ca o leoaică în cuşcă. Se plimba prin mica încăpere examinând fiecare colţişor. Trăsăturile feţei sale erau bine definite şi sugerau o voinţă extrem de puternică. Avea stofă de leader şi impunea respect nu atât prin statura impresionantă, cât prin privirea sa glacială.
Sora ei, Diana, nu avea o figură la fel de impunătoare, dar era mai frumoasă. Faţa ei rotundă era încadrată de bucle roşcate care-i coborau până la umeri şi avea ochi verzi şi senini.
Brunetul înalt, cu ochi albaştri se numea George. În contrast cu el, Michael – cel mai bun prieten al lui George – era blond şi avea ochi căprui.
În cameră se mai aflau Bruno şi Steve. Primul dintre ei era cam scund, dar bine făcut, puţin mai gras decât ar fi trebuit. Al doilea era înalt şi avea un corp atletic. Ambii păreau să aibă peste treizeci de ani şi erau şateni.
Toţi aveau feţele mohorâte şi renunţaseră să mai poarte vreo discuţie întrucât întotdeauna ajungeau într-un punct mort. Nimeni nu avea vreo idee utilă despre cum ar fi putut ieşi din acea încăpere. Nu se întrezărea nici o posibilitate de supravieţuire pe termen lung decât dacă cineva le-ar fi deschis uşa şi i-ar fi poftit să iasă. Dar această speranţă devenea din ce în ce mai slabă odată cu trecerea timpului.
Liniştea era la fel de apăsătoare ca senzaţia de a fi închişi între patru pereţi şi uitaţi de lume. Însă nimeni nu dorea să înceapă o conversaţie fără sens, despre tot felul de nimicuri. Se simţeau ca la un priveghi, având credinţa că în curând va avea loc unul în realitate. Sau poate... mai multe.
2
Uşa se deschise, iar în cadrul ei apărură gărzi înarmate. Li se dădură uniforme albastre, iar după ce le îmbrăcară li se făcu semn să iasă. Iulius se gândi că o încercare de evadare n-ar avea nici o şansă de reuşită în acel moment. Erau cu mult depăşiţi din punct de vedere numeric. Fură escortaţi pe coridoare lungi şi ramificate şi trecură prin multe uşi metalice deschise de cel care părea să fie şeful gărzilor, cu ajutorul unui cod şi a amprentei retinale.
- N-am mai văzut atâta securitate nici în Fort Knox! exclamă Valentino.
- Tu n-ai fost niciodată în interiorul fortului Knox, i-o tăie scurt Roxy, cu o voce agresivă.
În final, ajunseră într-o încăpere uriaşă şi gărzile care-i înconjurau se opriră. După câteva momente, uşa se deschise din nou şi intră un alt grup de şase persoane, echipate în roşu, bine păzite şi cu feţe la fel de nedumerite ca şi ale primilor şase.
Toţi priveau în jur, încercând să-şi dea seama ce va urma. Lucrurile petrecute până în acel moment fură total neaşteptate. Nu-şi făceau iluzii, dar nici nu aveau o perspectivă pesimistă.
La un moment dat, un scaun coborî de undeva, de foarte sus. Pe el şedea mândru un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu plete şatene fluturându-i. Se opri la aproximativ doi metri de sol şi rosti, cu o voce tunătoare:
- Bine că sunteţi toţi aici. Acum putem începe.
Cei doisprezece captivi îl priviră cu ură, bânuind că el este responsabil pentru aducerea lor cu forţa acolo. Acum erau nerăbdători să afle motivul.
- Eu sunt Nero, se prezentă bărbatul. Pot să vă spun cu mândrie că această construcţie îmi aparţine. Vă veţi bucura în curând să studiaţi această splendoare arhitectonică dacă veţi avea timp, bineînţeles. Regulile jocului sunt simple. Veţi fi legaţi la ochi şi veţi fi conduşi spre diverse părţi ale unui labirint. Echipa câştigătoare va fi cea care va găsi ieşirea din labirint după ce îşi va fi eliminat toţi adversarii. Scopul fiecăruia dintre voi este, aşadar, supravieţuirea. Aveţi la dispoziţie 24 de ore, începând de acum!
Scaunul începu să se ridice.
- Stai puţin, spuse George. Noi nu avem nimic de spus în legătură cu asta?
Nero îi aruncă o privire tăioasă şi rosti pe un ton ameninţător:
- Este jocul meu şi veţi juca după regulile mele! Cine vrea să renunţe, să spună acum şi-l voi trimite urgent acasă... între patru scânduri...
- Ce se va întâmpla după 24 de ore? întrebă Iulius.
- Dacă nu veţi găsi ieşirea până atunci, veţi muri asfixiaţi.
Scaunul îşi continuă ascensiunea până când deveni de mărimea unui punct negru. Gărzile îi scoaseră afară din încăpere şi-i conduseră pe fiecare pe coridoare diferite.
3
Roxy îşi scoase eşarfa cu care fusese legată la ochi şi observă că se afla la mijlocul unui coridor cu pereţi metalici, luminat de neoane. Merse spre dreapta până la capătul acestuia, apoi alese tot partea dreaptă. Dădu peste o uşă pe care era înscris numărul 36. Intră cu oarecare teamă când dădu de întuneric. Uşa se închise automat în urma ei. Găsi un întrerupător pe perete, în apropierea uşii, apoi în momentul în care îl atinse şi camera se lumină, Roxy scoase un ţipăt. Pe podea se încolăceau câteva vipere. Una se repezi spre ea. Roxy se feri, scoase cuţitul şi îi reteză capul. Celelalte târâtoare o atacară îndată, dar avură aceeaşi soartă ca prima. Când trupul inert al ultimei vipere lovi podeaua uşa se deschise şi femeia se grăbi să părăsească acel loc înfiorător. Îşi continuă drumul pe coridoarele întortocheate în speranţa de a se întâlni cu coechipierii înainte de a da peste vreo uniformă roşie. Se decise să nu mai intre în nici o încăpere-capcană, indiferent ce s-ar fi întâmplat.
***
Michael se bucură să constate că i se dăduse o armă uşor de mânuit – un cuţit de vânătoare – şi păşi încet pe lângă pereţii culoarelor, cu foarte multă atenţie la bifurcaţii. După câteva schimbări ale direcţiei dădu de o uşă cu numărul 17. Ezită înainte să intre, iar când o făcu, regretă acest lucru. Într-un colţ al camerei stătea tolănit un pitbull imens. Michael se retrase uşor, cu faţa spre animalul feroce, care-l privea cu agresivitate, arătându-şi colţii ascuţiţi. Se opri cu spatele lipit de uşă, dar îşi dădu seama că aceasta era blocată. Nu exista o altă ieşire, iar fiara se ridicase deja. Bărbatul evită în ultimul moment să nu fie sfâşiat de ghearele pittbull-ului înfuriat şi care sclipeau ca nişte lame de oţel. Scoase cuţitul şi înjunghie bestia, însă aceasta îşi înfipsese deja colţii în piciorul său. Michael urlă de durere şi suci gâtul animalului, care căzu moale ca o cârpă. Încercă uşa constatând cu surprindere că poate fi deschisă. Ieşi din cameră şchiopătând, cu o dâră de sânge prelingându-se pe pantaloni, începând de sub genunchiul stâng. Rupse o fâşie dintr-o mânecă şi îşi bandajă rana, blestemând ziua în care se născuse nebunul care plănuise acel joc.
***
O uniformă albastră se ivi la capătul culoarului. Bruno îndreptă pistolul spre ea, dar îl lăsă în jos când văzu faţa lui Marco.
- Aşadar, suntem obligaţi să luptăm în tabere opuse, nu-i aşa?
- Se pare că da, oftă Bruno, privind în jos. Ciudată întorsătură a lucrurilor! Niciodată nu ştii ce-ţi rezervă destinul. Să fii nevoit să lupţi împotriva unui bun prieten...
- Dar cine ne obligă să facem asta?
- Instinctul de supravieţuire, Marco. Gândeşte-te! Dacă în final rămânem doar noi doi, unul singur poate câştiga sau amândoi ne vom pierde viaţa.
- Da, e o adevărată dilemă. Sper că nu vom ajunge acolo pentru că nu ştiu ce voi alege. Sunt atâtea lucruri care ne leagă... De când ne cunoaştem? De mai mult de 20 de ani, nu?
- Şi eu păstrez amintirea numeroaselor întâmplări prin care am trecut împreună, însă nici una nu se compară cu ceea ceea ce avem noi de înfruntat acum.
Se îndepărtară unul de celălalt, iar Marco mai strigă:
- Sper că nu vom rămâne ultimii supravieţuitori!
***
Dinspre capătul coridorului se auziră paşi. Andy se grăbi să se întoarcă. Schimbă direcţia, străbătu un alt coridor şi se opri în faţa unei uşi. Numărul 28 era înscris pe ea. Andy se gândi că s-ar putea ascude acolo o vreme, până când ar auzi vreun coechipier. Uşa se blocă de îndată ce păşi înăuntru. Pe masa din mijlocul încăperii se plimba un scorpion. Ritmul bătăilor inimii lui Andy se intensifică. Acesta încercă să iasă din cameră, dar era imposibil să forţeze solida uşă metalică. Privi cu groază la mica vieţuitoare de pe masă, care îşi deplasa acul otrăvitor dintr-o parte într-alta. Era o problemă de timp. Cât va rezista să rămână nemişcat? “Gândeşte-te, Andy!” se îndemnă singur. “Trebuie să fac ceva ca să ies de aici sau voi muri cu mult înainte de expirarea termenului de 24 de ore.”
***
Între timp, Nero stătea confortabil într-un fotoliu mare, capitonat cu piele neagră şi urmărea monitoarele din faţa sa. Unul îi atrase atenţia în mod deosebit. Laura se afla în faţa uşii cu numărul 13 şi se gâdea cât de mult noroc i-ar putea aduce. În cele din urmă intră. Pe chipul lui Nero apăru un zâbet de satisfacţie şi-şi mută privirea spre un alt monitor, pe care putea vedea interiorul camerei respective. Spectacolul era pe măsura aşteptărilor. Femeia se lupta cu un tigru bengalez şi dovedea forţă şi agilitate la fel de mari ca ale fiarei. Reuşi să-i spintece beregata folosindu-şi cuţitul de vânătoare, apoi părăsi camera cu hainele pătate de sânge. Scăpase doar cu câteva zgârieturi. Trăsăturile feţei sale împrumutaseră ceva din agresivitatea tigrului şi-i arătară lui Nero că era hotărâtă să câştige şi nu va putea fi uşor doborâtă.
***
Un cap blond se ivi de după un colţ. După ce se asigură că nu e nici un pericol, Valentino înaintă alunecând uşor de-a lungul peretelui, privind atât înainte, cât şi în urmă, pregătit să tragă în orice inamic care ar fi intrat în câmpul său vizual. Mai făcu câţiva paşi. Auzi un zgomot în spatele său, se întoarse brusc, îndreptând pistolul în acea direcţie, dar îl retrase îndată exclamând:
- Larry! Mă bucur că dau peste cineva cunoscut şi care nu vrea să mă omoare.
- Dacă i-am găsi şi pe ceilalţi poate am avea mai multe şanse de supravieţuire.
- Atunci, hai să-i căutăm împreună, propuse Valentino şi porni mai departe.
Larry îl urmă, asigurându-se că nu vine nimeni din spate. Astfel, riscul ca unul dintre ei să fie eliminat de echipa roşiilor se redusese considerabil.
Ajunseră în faţa uşii cu numărul 15. Valentino se uită înspre Larry şi ridică o sprânceană în semn de întrebare. Acesta dădu din umeri, aşa că Valentino se decise să intre. Coechipierul său îl urmă îndeaproape.
Înăuntru era o lumină roşie, difuză. O blondă cu picioare lungi, purtând doar un negligé negru începu să danseze în faţa lor provocator. Îl luă pe Larry de gât cu o mână şi încercă să-l dezbrace cu cealaltă. El se retrase un pas.
- Nu cred că avem timp pentru aşa ceva. Ar trebui să plecăm.
- Ai dreptate, îl susţinu Valentino, doar că avem o “mică” problemă.
- Ce problemă?
- Nenorocita asta de uşă s-a blocat!
Blonda îi privi cu subînţeles şi zâmbi larg.
- Şi aşa va rămâne până ce veţi trece testul!
Amândoi se întoarseră spre blondă.
- Despre ce test vorbeşti?
- Ştii cum putem ieşi de aici?
- Dacă treceţi testul... nu pot să vă spun mai mult...
- Ascultă! începu Larry. Îndreptă pistolul spre ea, se apropie şi i-l puse la tâmplă. Dacă nu ne spui imediat despre ce este vorba, îţi împrăştii creierii pe pereţi!
Blonda chicoti şi continuă să se poarte de parcă nimic neobişnuit nu s-ar fi întâmplat, de parcă totul făcea parte din scenariul unuia dintre spectacolele ei de striptease.
Valentino interveni cu o voce mai blândă:
- Spre binele tău, te sfătuiesc să ne spui tot ce ştii. Partenerul meu nu-şi poate controla prea bine furia în astfel de situaţii.
- Ce fel de situaţii? întrebă jucându-se cu o bretea a sutienului.
- Situaţii în care sunt implicaţi martori ostili.
Nu era nici urmă de ostilitate pe chipul drăgălaş dar, în acelaşi timp, provocator al femeii. Se purta ca şi când n-ar fi înţeles gravitatea situaţiei.
- Eu o-mpuşc, zise Larry.
- Stai puţin, poate ştie ceva.
- Nu contează, oricum nu vrea să ne spună. Îşi bate joc de noi.
Împuşcătura răsună puternic în camera micuţă în care se aflau cele trei persoane, dintre care doar două rămăseseră în picioare. Spre surprinderea lor, uşa se deschise. Nu era nimeni de cealaltă parte.
- Foarte ciudat, nu ţi se pare? întrebă Valentino.
- Lasă asta, hai să mergem! Şi aşa am pierdut destul timp preţios.
***
Diana încercă să se mişte cât mai repede şi fără să facă zgomot pe coridoarele cenuşii. În spatele ei apăru Roxy, care încercă să o sugrume. Diana reuşi s-o lovească şi să scape din strânsoarea ca de menghină a femeii în uniformă albastră. Confruntarea deveni aproape echilibrată. Roxy avea avantajul de a fi ceva mai înaltă decât adversara sa în roşu. Se folosi cu abilitate de acest lucru reuşind să pareze loviturile mai uşor.
Când Diana fu pusă la pământ şi lama cuţitului de vânătoare îi tăie carotida, o altă uniformă roşie apăru. Roxy luă poziţie de luptă. Bărbatul înalt cu ochi albaştri văzu gâtul spintecat al Dianei şi sângele şiroind pe podea. Gândul îi fugi îndată la răzbunare şi se repezi la Roxy cu suliţa care-i fusese dată de nebunul Nero. Roxy evită cu greu să nu-i fie străpuns pieptul şi fugi cât putu de repede pe un alt culoar. Evită să mai intre în vreo cameră. Deschise uşa pe care scria “10” şi fugi mai departe. Urmăritorul se opri să vadă dacă a intrat acolo. Nu putu distinge nimic în întuneric, aşa că intră. Podeaua cedă instantaneu şi bărbatul se trezi căzând în gol , într-un puţ care părea că nu se mai termină.
***
Pe unul din monitoarele din faţa lui, Nero putea zări faţa speriată a lui Andy. Acesta se retrăgea încet din faţa insectei veninoase care-şi ţinea vârful otrăvit al cozii îndreptat în sus în timp ce se apropia de victimă.
“Nu vreau să mor!” strigă Andy în gând. “Ce să fac să scap de aici?”
Nero schimbă dezgustat canalul.
- Ce fricos! N-ar fi trebuit să-l aduc aici. Totuşi, echipa lui se descurcă foarte bine. Să vedem cât de mult le plac surprizele!
***
Bruno şi Steve ajunseră simultan în faţa unei uşi pe care era înscris numărul 24.
- Ce facem, intrăm?
- Nu pot spune că nu sunt curios să aflu ce e înăuntru, dar...
- Dar ce? Ţi-e teamă? replică Bruno.
Steve puse mâna pe mânerul uşii. Aceasta nu se clinti.
- E încuiată.
- Dă-te la o parte, zise Bruno.
Trase două focuri în încuietoare, apoi încercă s-o deschidă. Acelaşi rezultat.
- Ciudat, ar fi trebuit să se deschidă acum.
- Nu contează, hai să-i căutăm pe ceilalţi.
Se îndepărtară câţiva paşi, apoi se auzi un scârţâit şi uşa se deschise. Steve se întoarse şi vru să intre. Uşa se închise fulgerător de repede, aproape izbindu-l peste nas.
- Bruno, ai văzut?
- Da, se pare că invitaţia nu mai e valabilă.
Plecară şi uşa se deschise din nou.
- Ce facem? Mai încercăm o dată să intrăm?
- Nu, aşteptăm să vedem ce se întâmplă.
Uşa rămase deschisă atât timp cât cei doi bărbaţi în roşu nu făcură nici o mişcare. Bruno făcu un pas înainte şi uşa începu să se închidă.
- N-are nici un rost, spuse Steve. Cred că mecanismul de închidere e conectat la senzori de mişcare. Hai să mergem! Uite, pete de sânge! Să vedem unde duc.
***
Iulius hoinări mult timp prin labirintul întortocheat până zări o fiinţă umană. Şi, spre ghinionul său, aceasta se afla în tabăra inamică. Dar, totuşi, situaţia nu era chiar aşa de gravă. Iulius remarcă o rană adâncă la piciorul stâng al adversarului.
- Crezi că dacă sunt rănit nu pot să lupt? Uite, nici măcar nu am nevoie de arme.
Scoase cuţitul şi-l aruncă într-o parte. Iulius se gândi puţin, apoi acceptă provocarea. Începu să arunce pe podea un cuţit, un pistol, câteva grenade, explozibil plastic şi un lanţ gros. Bărbatul în roşu rămase înmărmurit.
- Ţi s-au dat aşa de multe arme?
- După cum se vede.
- Credeam că jocul va da şanse egale de supravieţuire fiecăruia dintre noi.
- Acum suntem la egalitate. Luptă dacă vrei să supravieţuieşti!
Încleştarea dintre cei doi era teribilă. Ambii îşi încordau forţele la maximum. Nici unul nu reuşea să-l lovească decisiv pe celălalt. Loviturile extrem de puternice erau evitate cu dibăcie. După un timp destul de îndelungat, Michael, lovit la piciorul rănit, căzu la pământ, iar Iulius îl imobiliză.
- Hai, omoară-mă! Ce mai aştepţi?
Iulius ezită câteva secunde, apoi îi curmă suferinţa, frângându-i gâtul. Îşi luă armele, merse mai departe şi vru să intre într-o cameră. De după colţ apăru Roxy şi îi strigă, abia trăgându-şi răsuflarea:
- E o capcană! Nu intra!
- De unde ştii? Şi ce s-a întâmplat cu tine? Văd că eşti foarte agitată.
- Am eliminat roşcata din echipa roşiilor, după care abia am reuşit să fug de un tip foarte solid şi foarte furios. Avea o suliţă! Dar înainte de asta am intrat într-o cameră plină de şerpi veninoşi. Îţi recomand să te fereşti să deschizi vreo uşă pentru că se blochează în urma ta imediat după ce intri. Tu ce-ai făcut? Nu te-ai întâlnit cu nimeni?
- Am scăpat de blond. Acum hai să-i căutăm pe ceilalţi!
***
Laura nu mai părea la fel de furioasă ca atunci când părăsise încăperea în care lăsase trupul neînsufleţit al tigrului. Păşea mult mai prudentă, atentă la orice zgomot. Dacă n-ar fi fost îmbrăcată în roşu, pe hainele ei s-ar fi distins mult mai bine petele de sânge. Zări o uniformă albastră după colţul din stânga, la vreo zece metri de ea. Trase două focuri, apoi se adăposti după un alt colţ. Auzi un geamăt şi pe buzele ei flutură un surâs victorios.
- Nu poţi scăpa de mine acum, şopti Laura şi se îndreptă spre locul unde era adversarul său cu câteva clipe în urmă.
Acesta era deja căzut la pământ, fiind rănit la umăr. Îndreptă pistolul spre blonda în roşu când o văzu dar, nefiind la fel de rapid, nu izbuti să tragă. Laura se asigură că l-a ucis, apoi se îndepărtă de cadavru.
După câteva momente Larry şi Valentino, care auziseră împuşcăturile, ajunseră la locul crimei.
- Marco! strigă Valentino când îşi văzu fratele într-o baltă de sânge, cu ochii sticloşi îndreptaţi spre tavan. Îngenunche lângă el şi îi închise ochii. Rămase mut de durere, privind în jos până când Larry îi puse o mână pe umăr.
- Hai, nu mai poţi face nimic...
- Ba da, spuse Valentino scrâşnind din dinţi. Am să-l găsesc pe nenorocitul care mi-a ucis fratele şi am să-l fac să plătească pentru asta!
***
Petele de sânge îi conduseră pe Bruno şi Steve la locul unde zăcea trupul lui Michael.
- Se pare că nu l-am găsit la timp.
Merseră mai departe şi se opriră în faţa uşii cu numărul 31.
- Ce zici? O încercăm şi pe asta? întrebă Steve.
O voce feminină îi răspunse din capătul coridorului.
- N-ai decât, dacă ţi s-a urât cu viaţa.
Cei doi se întoarseră şi o văzură pe Laura.
- Unde sunt ceilalţi? continuă ea.
- Michael e mort, spuse Bruno. L-am găsit puţin mai înainte. De ceilalţi nu ştim nimic. Noi ne-am întâlnit în faţa unei camere şi am încercat să intrăm, dar n-am reuşit.
- N-aţi reuşit să intraţi? Cum se poate aşa ceva? Eu nu mai puteam să ies! Cred că toate camerele sunt capcane.
- Ce te face să crezi asta? întrebă Steve curios.
- Faptul că am fost încuiată într-o cameră cu un tigru care m-a atacat nu e un motiv suficient de bun?
Cei doi roşii se uitară unul la altul, apoi la uniforma pătată a Laurei.
- Eşti rănită grav?
- Nu e sângele meu; e al tigrului.
Steve se uită gânditor într-o parte, apoi îşi expuse ideea cu voce tare:
- Ce vom face dacă vom fi înconjuraţi şi vom fi nevoiţi să intrăm într-una din camere?
- Vom intra, răspunse simplu Laura. Nu cred că există fricoşi în echipa nostră.
- Dar n-ar trebui să evităm capcanele? întrebă Bruno.
- Bineînţeles, zise Steve. Eu mă gândeam la o situaţie în care n-am avea altă opţiune ca să rămânem în viaţă.
Laura se încruntă şi le vorbi pe un ton autoritar:
- Terminaţi cu ipotezele că pierdem timp preţios. Sau aţi uitat că avem un termen limită? Dacă nu-i lichidăm pe toţi în mai puţin de... – se uită la ceas - ...18 ore, atunci ne vom confrunta cu o foarte mare problemă.
Grupul se îndreptă în direcţia opusă celeia din care venise Laura, păstrând liniştea şi încordându-şi auzul pentru a prinde orice zgomot, oricât de slab ar fi fost.
***
Două uniforme albastre alunecau uşor pe lângă pereţii cenuşii. Femeia se opri şi făcu semn celuilalt să asculte cu atenţie. Se auzeau zgomote de paşi apropiindu-se de ei. Se retraseră după un colţ şi aşteptară pregătiţi să tragă. Cele câteva secunde care trecură până ce ajunseră ceilalţi foarte aproape de ei păruseră o veşnicie. Atât bărbatul, cât şi femeia erau într-o stare de încordare maximă.
Paşii se opriră la câţiva metri de ei. Mai aşteptară puţin, apoi se treziră faţă în faţă cu doi coechipieri. Toţi patru lăsară armele jos şi zâmbiră. Larry vorbi primul:
- Ce bine că v-am găsit! Rătăcim de câteva ore pe coridoarele astea interminabile.
- Şi noi vă căutăm de mult, afirmă Roxy.
- Acum mai trebuie să-i găsim pe Andy şi pe Marco, spuse Iulius.
- L-am găsit pe Marco. E...
Vocea i se înecă în fundul gâtului. Un gust amar îi invadă gura.
Roxy îi puse o mână pe umăr şi încercă să-l consoleze.
- Îmi pare rău. Ştiu cât ţineai la fratele tău.
Larry interveni în discuţie foarte optimist:
- Chiar dacă echipa roşiilor este întreagă, noi avem avantajul că suntem împreună.
- Nu e întreagă, îl contrazise Roxy. Eu şi Iulius am omorât câte unul. Mai sunt blonda, brunetul şi cei doi şateni.
Iulius le prezentă un scurt plan:
- Trebuie să rămânem împreună până când vom elimina toţi adversarii, apoi ne vom despărţi ca să găsim mai repede ieşirea.
Ceilalţi fură de acord şi porniră mai departe, spre inima imensului labirint.
***
Grupul format din cei trei roşii supravieţuitori se oprise după un colţ să se odihnească. Nu mai dormiseră de vreo 30 de ore şi le petrecuseră pe ultimele 14 în permanentă alertă.
- N-ar trebui să mai căutăm? întrebă Steve. Nu putem sta aici pur şi simplu!
- I-am căutat ore în şir. Avem nevoie de odihnă, zise Bruno.
- E posibil ca noi să fim singurii supravieţuitori? Laura alungă însă rapid ideea. Nu putea să se gândească la faptul că sora ei ar fi fost moartă.
- Dacă nu mai sunt alţii, ar trebui să căutăm ieşirea.
- Cel mai bine ar fi să le facem pe amândouă deodată, spuse Bruno. Nu-i aşa, Laura?
- Cum? Aaa, da, sigur.
- Te simţi bine? se îngrijoră Steve.
- Da, n-am nimic. Mă gândeam...
- La ce?
- Nu contează, hai să mergem! În curând va expira termenul.
***
Andy auzi voci străine şi împuşcături în apropierea uşii. Cineva alergă şi căzu lovindu-se de uşă. Se auzi un ţipăt de undeva, mai departe. Spaima intră şi mai adânc în Andy când uşa se deschise şi o femeie blondă târî înăuntru un bărbat grav rănit. Amândoi purtau uniforme roşii. Femeia îl văzu pe Andy şi trase un singur foc. Glonţul nimeri exact în mijlocul frunţii lui Andy şi acesta se prăbuşi. Imaginea din faţa sa se întunecă treptat până ce deveni neagră ca smoala.
Scorpionul din cameră se căţără pe piciorul bărbatului în roşu. Blonda îl îndepărtă cu cuţitul, apoi îl strivi rapid cu gheata.
- Bruno, mă auzi? Cum te simţi?
Nu primi nici un răspuns din partea lui. Avea o rană adâncă în partea dreaptă a abdomenului şi sângera puternic. Laura încercă să-i oprească sângerarea apăsând locul respectiv cu propria sa haină.
- Răspunde-mi! Nu pot să te pierd şi pe tine!
Bruno zăcea inconştient dar, totuşi, bătăile inimii sale se mai puteau auzi încă.
***
Roxy trase un şut în stomacul bărbatului în roşu, care era întins la pământ. Nu obţinu nici o reacţie, aşa că merse mai departe. Larry o urmă tăcut. Iulius şi Valentino veniră din sens opus. Se întâlniră în faţa uşii cu numărul 28, unde era o dâră groasă de sânge. Roxy şi Iulius rămaseră de-o parte şi de alta a uşii, iar Larry şi Valentino forţară uşa şi intrară trăgând foc după foc.
Laura aruncase cuţitul înainte să fie împuşcată mortal şi nimeri pieptul lui Larry. Acesta căzu pe spate rămânând jumătate înăuntru şi jumătate pe coridor. Roxy îl privi şocată. Iulius se grăbi să scoată cuţitul, dar chiar etunci expirară ultimele clipe din viaţa lui Larry. Lama îi fusese înfiptă adânc, în inimă.
Între timp, Valentino descoperi un alt adversar într-un colţ al camerei, lângă cadavrul lui Andy.
- Ce facem cu el? Încă mai respiră.
- Împuşcă-l! strigă Iulius. Nu avem timp de pierdut.
Valentino execută ordinul, îl trase pe Larry înăuntru, apoi ieşi.
- Deci, am rămas doar noi trei.
- Staţi puţin! Dar tipul care m-a urmărit pe mine? îşi aminti Roxy.
- Da, ai dreptate. El e ultimul pe care mai trebuie să-l găsim.
- Haideţi să ne grăbim, spuse Iulius. Nu mai avem decât şase ore şi labirintul ăsta e uriaş.
- N-ar fi mai bine să ne despărţim ca să-l găsim mai repede? propuse Valentino.
- Nu, se împotrivi Roxy. Planul era să rămânem împreună până ce nu mai este nici un adversar în viaţă.
- Aşa e, o susţinu Iulius. Haideţi!
***
- Am căutat peste tot! Nici urmă de brunetul ăla! se revoltă Valentino.
- Roxy, îţi aminteşti locul unde l-ai văzut ultima dată? întrebă Iulius.
- Doar nu crezi că-l vom mai găsi acolo!
- Nu, dar poate găsim un indiciu.
- Ştiu că am fugit cât m-au ţinut picioarele. Am încercat să-l păcălesc pentru a câştiga ceva timp. Am deschis o uşă şi am fugit mai departe.
- Asta-i explicaţia! exclamă Iulius. De aceea nu l-am găsit până acum. A intrat într-o cameră capcană. Repede! Să mergem acolo! Nu mai avem decât o oră!
Ajunseră la locul în care era trupul inert al Dianei, într-o baltă mare de sânge.
- Am fugit în direcţia asta. Sunt trei uşi. Nu mai ştiu pe care am deschis-o.
- Le vom încerca pe toate.
- Şi dacă nu vom scăpa cu viaţă? întrebă Valentino.
Iulius veni cu o nouă idee:
- Suntem trei. Doi intră şi unul dintre noi rămâne afară. Dacă nu ieşim în zece minute, mergi mai departe, se adresă lui Roxy.
Cei doi bărbaţi în albastru deschiseră uşa cu numărul 6, intrară şi aprinseră lumina. Descoperiră imediat că se aflau faţă în faţă cu un bărbat foarte înalt şi care avea ochi argintii şi inexpresivi. Acesta îl prinse de gât pe Valentino şi îl ridică la nivelul său cu o singură mână. Studie cu atenţie cum se zbătea să scape, apoi îl aruncă spre peretele opus.
Între timp, Iulius scoase lanţul şi se pregăti să înfrunte adversarul. Acesta se dovedi extrem de puternic. Pară cu agilitate câteva lovituri, după care prinse lanţul, trase de el şi îl lovi pe Iulius – care încă mai ţnea de celălalt capăt – de un perete. Bărbatul în albastru scoase pistolul şi goli încărcătorul în pieptul uriaşului cu ochi argintii, în timp ce se ridică. Gloanţele ricoşară şi se înfipseră în pereţi. Iulius se rostogoli pe jos, scoase cuiul unei grenade, o băgă într-un buzunar al inamicului şi se aruncă spre un colţ mai îndepărtat, unde se ghemui protejându-şi capul cu ambele mâini. Explozia asurzitoare îl lăsă pe android fără un picior, dar nu-l scoase din luptă. Se târa spre Iulius, care mai aruncă o grenadă, deşi distanţa dintre ei era foarte mică. A doua explozie îi smulse capul, lăsând să se vadă circuitele integrate şi cablurile de legătură.
Iulius sări spre locul unde căzuse Valentino. Îl găsi rănit de una din grenade. Sângele i se prelingea pe faţă în dâre subţiri.
- Du-te... fără... mine, vorbi Valentino cu greu. Eu... nu mai... pot... merge...
Într-adevăr, un glonte care ricoşase dintr-un perete îi intrase în coloană imobilizându-l definitiv.
- Îmi pare rău, spuse Iulius şi ieşi.
Când îl văzu pe Iulius întorcându-se singur, Roxy se întristă.
- Doar noi am mai rămas?
- Da, dar ne vom descurca.
În faţa uşii cu numărul 10 Iulius îi spuse lui Roxy să aştepte din nou. Ea insistă să meargă cu el. Intrară amândoi în cameră şi văzură o gaură în podea. Într-o margine era o suliţă.
- Uite, asta e arma cu care a încercat să mă ucidă.
- Probabil a scăpat-o încercând să se prindă cu mâinile de margine. Acum sunt absolut sigur că nu a mai rămas nimeni altcineva în viaţă. Problema e că avem mai puţin de jumătate de oră să găsim ieşirea.
- Am căutat prin tot nenorocitul ăsta de labirint. Trebuie să încercăm uşile. Una dintre ele ar trebui să fie ieşirea.
Merseră la următoarea uşă. Avea numărul 24 şi urme de gloanţe.
- Cineva a forţat uşa. Totuşi, nu se deschide. Foarte ciudat!
Intrară în camera de vis-à-vis. Roxy căută întrerupătorul pe perete, dar era smuls şi bruneta se electrocută când atinse firele scoase în afară. Iulius nu apucase bine să intre când îşi zări coechipiera carbonizată complet. Reuşi să iasă înainte de blocarea uşii. Rămase gânditor pe coridorul cenuşiu. Vru să se îndepărteze, dar ceva îi spuse că mergea în direcţie greşită. Mai încercă o dată uşa camerei cu numărul 24, apoi îşi folosi tot explozibilul plastic pentru a o arunca în aer.
Înăuntru găsi un video pe care se afla o casetă. Introduse caseta în aparat, îl deschise şi văzu faţa diabolică a lui Nero:
“Felicitări! Ai câştigat jocul! Acum vei avea parte de o surpriză. Poţi alege premiul. Ai şansa de a alege unul dintre următoarele 50 de feluri de a muri.”
Pe ecran se derulă o listă, dar Iulius, furios, nu mai avu răbdare s-o citească şi izbi monitorul de podea. Vru să iasă, dar se lovi de un câmp de forţă care luase locul uşii spulberate.
- Nu vei scăpa uşor, nenorocitule! strigă Iulius. Vei arde în iad pentru asta, ticălosule!
Se uită la ceasul care indica faptul că mai erau zece secunde până la expirarea timpului. Dintr-un difuzor se auzi o voce:
- În cazul în care ai renunţat la premiu, vei muri asfixiat.
Iulius privi în jur. Găsi un buton roşu pe perete. Îl apăsă şi auzi aceeaşi voce răutăcioasă:
- Ai câştigat un bonus de 10 minute. Care este ultima ta dorinţă?
- Să mori! Mori, maniacule! Hai, omoară-mă mai repede! Poţi fi sigur că cineva te va face să plăteşti pentru tot ce ai făcut!
Se auzi un fâsâit, apoi o linişte deplină se aşternu peste acel labirint al morţii.
