Poveşti absurde – part XII

De ce să fie simplu când poate fi complicat?

Iar vorbesc pereţilor de parcă mi-ar scrie “Huntington” pe frunte. De fapt, cui îi pasă? Oricum nu vom găsi niciodată răspunsuri la întrebarea infantilă “de ce?”

De ce scriu absurdităţi? Pentru că îmi place. Greşit. Pentru că s-ar putea să îi şocheze pe alţii. Parţial greşit. Pentru că vreau să impresionez prin originalitate. Ceva mai apropiat de adevăr.

De ce ne întrebăm adesea de ce facem anumite lucruri? Ar trebui pur şi simplu să le facem, să ne simţim bine făcându-le, apoi să ignorăm amintirile până în momentul în care nu putem face nimic altceva decât să le depănăm în linişte şi întuneric. Dar nu! Noi trebuie să ştim de ce facem un lucru. Să definim motive şi scopuri. Să-i facem creierului pe plac şi să-l lăsăm să danseze prin urzeala migălos întreţesută. El se hrăneşte jucând Dota prin amalgame de idei. Cât masochism îi curge prin dendrite!

Ei bine, astăzi refuz să-i fac pe plac. Nu mă interesează de ce. Pentru că este absurd. Nu pot afla de ce. Pot doar să speculez, să joc până dobor baza elfilor, apoi să-mi incendiez propria bază. Refuz să mă rătăcesc prin labirintul ideilor absurde. Carpe diem!

P.S.: Da, şi această poveste era în Cameroma, cu Ligia şi Lancelot. Nu e absurd să-i trec numai într-o notă de subsol (a nu se traduce mot-a-mot în engleză). Dar e absurd să repet povestea a ţâşpea mia oară. E suficient că o cunosc protagoniştii.

Karaoke în Bila 8

Am reuşit într-un târziu să ajung să cânt într-o cârciumă (catalogarea stabilimentului aparţine gazdei spectacolului de karaoke). Şi m-am făcut şi de râs, deşi mi-am ales eu melodia: Metallica – “I Disappear”. După cum se spune, mi-am facut-o cu mâna mea.

Am ratat intrarea, am uitat strofele, mi-a tremurat vocea şi după ceva chin am renunţat. Am predat ştafeta/microfonul altora cu mai puţin trac. Eu cred că m-am intimidat din momentul în care m-am trezit cu un microfon mare în mână. N-am ştiut prea bine ce să fac cu el, după cum se aude aici: Bila 8 .

Surpriză mare când s-a anunţat că am câştigat ceva. Oricum eram în drum spre ieşire, iar prezentatorul a fost pus pe glume toată seara. Mi-au spus prietenii care au rămas că au băut premiul pentru mine.

Oare ieşea mai bine dacă îmi îmbibam vocea în alcool în prealabil? :)

Poveşti din Mojave – part XI

De ce tot schimb titlul seriei de povestiri? Dacă povestea rămâne aceeaşi, măcar titlul să o deosebească de  precedenta. Oricum nu se prinde nimeni că scriu acelaşi lucru pentru că nu-mi trece prin cap că ar fi cineva interesat de logica absurdului.

A fost odată, în vremuri atât de îndepărtate încât coordonatele ar da eroare pe o maşină a timpului, un tărâm arid şi aproape pustiu. Eroii poveştii sunt aceiaşi, numai că au alunecat pe coordonate temporale mai apropiate de noi, în câteva şuturi neaşteptate.

Ligia s-a întâlnit cu Lancelot în zorii zilei, nerăbdătoare să-l simtă cât mai aproape de ea. Din păcate, el a fost şocat de apariţia ei excentrică şi ţipătoare. A renunţat să mai facă turul Cameromei de teamă să nu atragă prea tare atenţia. Ligia i-a spus că şi-a făcut programul de lucru după el şi i-a dat un portret făcut într-un costum din epoca delfinilor albaştri, generos în dezvelirea detaliilor indiscrete. I-a mărturisit planul pentru luna următoare, abia după ce el adusese vorba de imposibilitatea derulării operaţiunii. Lancelot a făcut o glumă măgulitoare – ca obiectul cel mai stabil -, rugând-o să nu mai vorbească aşa. După întâlnirea cu două slujitoare din cetate, discuţia a degenerat în hohote generale de râs. Una dintre ele a remarcat semnul magic pe care Ligia a neglijat să-l acopere. Ea a glumit în privinţa sursei, dar n-a râs nimeni şi au privit-o îngrijoraţi. Atmosfera veselă a continuat să-i învăluie câteva ceasuri bune. Ligia chiar şi-a permis să vorbească prin intermediul globului de cristal cu altcineva de faţă cu Lancelot. Esenţialul dialogului se rezumă la “mi-e dor de tine”. Ba chiar i-a arătat şi cocktailul Molotov de la bufniţa marelui maestru Yoda. Nu rişti, nu câştigi! Motivul aparent era starea de euforie, dar la nivelul subconştientului probabil că vroia să afle cum reacţionează în faţa potenţialei concurenţe.

Wow, e prima dată când introducerea e mai lungă decât desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii. Povestea începe de fapt a doua zi după-amiază. Întâlnirea era stabilită cu 32 h înainte, însă Ligia n-a avut răbdare nici de această dată şi a pornit la drum cu ½ h mai devreme, anunţându-l şi pe cavalerul ioanit. Având prea mult entuziasm, a greşit poteca, dar s-a scuzat că a întârziat. Lancelot a amintit de varianta criptologică a unei bufniţe mai vechi, dar şi de tachinările din ziua precedentă. Ligia i-a explicat că nu e nici un pericol real şi i-a dezvăluit şi partea neevidentă a acţiunilor ei (cu cine vorbise şi cine era maestrul). Dacă el rămăsese cu gândul la ele, înseamnă că îi păsa măcar puţin de ea. Acest lucru a făcut-o să-l dorească şi mai mult – dacă acest lucru ar fi fost totuşi posibil. L-a întrebat dacă în ziua precedentă făcuse paradă intenţionată prin cetate, ştiind ce chef nebun avea să sară pe el. El era curios în privinţa sursei menţionate de ea, iar ea i-a spus adevărul.

Într-un târziu au ieşit mai departe de zidurile Cameromei decât mai fuseseră vreodată şi au mers în derivă până în mijlocul pustietăţii. Lancelot a bătut din nou în retragere, mai ales văzând o santinelă la orizont. A spus că evită flagrantul, iar Ligia a râs ironic: “Adică să mă prindă numai pe mine.” I-a oferit protecţia necesară, apoi şi-a scos veşmintele inutile. Lancelot era puternic impresionat, probabil de refuzul Ligiei de a accepta un refuz. There almost is no BJ (parafraza la arhicunoscutul Matrix). A ţinut-o în braţe până când unul dintre barbari s-a apropiat de locul în care păştea bidiviul. Ligiei i-a plăcut fiecare moment, scăpând câteva şoapte de extaz. Rar, pe scurt, dar memorabil. I-a propus o întâlnire indecentă în condiţii total diferite, peste 31 de zile. E mult prea devreme pentru previziuni pe termen lung. Rămâne de văzut în episoadele următoare.

Poveşti din Sirardonia – part X

Povestea a continuat, într-adevăr, săptămâna trecută, dar eroii s-au limitat la a lua problemele cetăţii în mână sau în dinţi şi s-au înarmat cu multă răbdare.

De ce Sirardonia? E un ţinut foarte diferit de Cameroma. E mult mai rupt de realitate. Mi-a părut rău că l-am abandonat şi am vrut să-l readuc în împletitura de idei absurde pe care vi le prezint. Nu ştiu de ce mă adresez la plural. E posibil să nu am mai mult de un cititor.

Influenţată de Bob Doyle – nu contează că sunt din epoci diferite -, Ligia şi-a lansat bufniţele până în pânzele albe şi şi-a chemat cavalerul înapoi de pe câmpul de luptă. A încercat mai întâi subtil, apoi aluzii cu public, iar într-un târziu abordare directă. I-a cerut ajutorul la transportarea unor ustensile fragile din cetate. Lancelot s-a întors imediat, pe drumul din apropierea casei Ligiei. Ea i-a explicat mesajele pe care el le-a crezut criptate. Erau doar abreviate din grabă. Ei nu i-a plăcut să afle că zvonurile circulă extrem de rapid. O altă sclavă se lăudase cu tentativa Ligiei de a o ajuta într-o problemă personală cu un vecin. A recunoscut că a făcut asta pentru ca cealaltă sclavă să-l lase în pace.

Au ajuns într-o zonă apropiată de luminişul în care se plimbaseră vara. Acum iarba era acoperită de brumă. Au făcut un scurt popas pentru a-i da bidiviului răgaz. Lancelot a îmbrăţişat-o pe Ligia, declanşând un tsunami de fiori în pieptul acesteia. Ea a scăpat un geamăt de plăcere şi l-a ţinut strâns, nemaivrând să-l lase vreodată să plece. Frigul şi o bufniţă străină i-au făcut să se grăbească spre destinaţie. Ligia i-a împărtăşit planurile pentru următoarele două zile, în speranţa că se vor intersecta la un moment dat. Lancelot s-a arătat mai încântat de întâlnirea pe timp de iarnă.

Cei doi eroi vor reveni cândva cu picioarele pe pământ, dar nu pariez că asta se va întâmpla prea repede. De ce să fii lucid când te poţi îmbăta cu nebunia pasiunii?

Poveste fără titlu – part IX

De data aceasta am întârziat trei zile cu episodul nou din saga eroilor Cameromei. ISP-ul e de vină. Nu e nevoie să precizez denumirea (acum trebuie să trag adânc aer în piept pentru a putea spune dintr-o răsuflare întreaga urare de bine destinată tuturor rudelor mai mult sau mai puţin răposate ale angajaţilor): RDS. Iată că am zis-o! Acum pot răsufla în linişte. Păi cum să nu te enervezi când vin dobitocii să regleze TV-ul şi taie netul?

Revenind pe tărâmuri de basm, undeva între vise şi realitate, să vedem ce-au mai făcut protagoniştii acestei serii de povestiri. Era o zi frumoasă de toamnă, numai bună pentru o bufniţă conştiincioasă să ajungă la timp. Ligia a tresărit la aflarea veştii şi a rămas cuprinsă de fiori de nerăbdare până la întâlnirea neaşteptată cu Lancelot. Între timp au mai pus ei câteva bufniţe să facă antrenamente de cursă lungă.

Când s-au întâlnit în locul de acum arhicunoscut, picături mignone de ploaie au început să danseze prin vijelia proaspăt stârnită. Eroii au vorbit veseli despre lucruri personale. Ligia a observat cu admiraţie că Lancelot a făcut o schimbare plăcută a aspectului: tunsoare nouă, proaspăt bărbierit. Însă nu l-a complimentat ca să nu creadă că dă importanţă unor lucruri superficiale. S-au oprit într-un luminiş de la marginea cetăţii. Lancelot i-a tăiat avântul Ligiei recunoscându-se uituc, dar a adăugat repede că se poate amâna pe a doua zi dimineaţă. Ea s-a mirat foarte tare pentru că era prima dată când o chemase, ba mai mult, prima dată când începea să facă planuri. S-a resemnat că lui i-a făcut plăcere s-o vadă şi s-o ţină în braţe. Şi nici nu a gâdilat-o mângâierea pe talpă.

La întoarcere a fost mai anevoios drumul întrucât vijelia se accentuase. Abia a reuşit bidiviul să iasă din luminiş. Ligia l-a făcut pe Lancelot să râdă făcând aluzie la priceperea îngrijitorului de la grajdurile împărăteşti. I-a spus că este foarte ocupată dimineaţa şi că nu se pot întâlni. Au vorbit mult şi despre o cunoştinţă comună care îl stresa pe Lancelot cu prea multă atenţie. Aşa de multă încât au început să circule zvonuri prin cetate. El a zis că nu l-ar fi deranjat deloc dacă i-ar fi plăcut persoana respectivă. Ligia i-a dat o copie a portretului pe care îl ţinea mereu asupra ei. Era făcut exact cu doi ani înainte de prima lor întâlnire neoficială. Apoi Lancelot a fost chemat urgent la o operaţiune de însoţire a diligenţei şi a lăsat-o pe Ligia în ploaie, departe de casă. Ea a fost atât de zăpăcită de gândurile la cavaler încat a coborât din trăsură mai devreme decât ar fi trebuit.

Povestea continuă săptămâna viitoare.

Poveşti nemuritoare – part VIII

Credeaţi că s-a terminat seria povestirilor ciudate, fără sens, ilogice şi plictisitoare? Nici o şansă! Ba chiar ştiu să scriu opt cu cifre romane. Titlul nu contează, doar numerotarea cronologică. Sper să mă ţină imaginaţia măcar până la şaizeci şi nouă. Nu mă refer la postări că deja am ajuns.

În cetatea Cameroma încă mai trăiesc doi eroi nebuni de legat: Ligia şi Lancelot.

A, staţi aşa! Time out! Aici vă imaginaţi că mă vedeţi pe mine gesticulând ca antrenorii de handbal sau baschet, adică făcând un “T” cu palmele. E adevărat că de obicei arcada “T”-ului coboară spre cot, dar azi a fost o zi frumoasă şi s-a menţinut la înălţime. Revenind la poveste, vroiam să spun că a fost şi partea şapte şi jumătate cu o săptămână în urmă, dar cine-a avut timp să scrie...? Oricum se poate neglija o scurtă discuţie, de zece minute, încheiată semi-romantic, cu câte un zâmbet: “Eşti cumva îndrăgostită?” Ea: “Dacă nu mi-a trecut în atâţia ani, crezi că îmi trece în câteva zile?”

Şi time out la time out! Mai era partea şapte şi un sfert, o întâlnire de afaceri, de cinci minute, cu o săptămână şi jumătate în urmă. Asta chiar că se poate neglija de tot.

Hai că v-am făcut să vi se rotească quasari şi pulsari verzi în jurul capului de la atâtea cifre. Să continuăm povestea.

Ligia şi Lancelot s-au întâlnit din nou în locul lor preferat şi s-au îndreptat spre oaza de linişte, unde au descoperit că accesul era blocat de barbari petrecăreţi, care frigeau sălbăticiunile vânate. Au dat bice bidiviului şi s-au întors în locul vizitat în partea a treia, dincolo de prăpastie. Au poposit câteva momente la umbra unor copaci foarte înalţi. Ligia s-a bucurat de fiorul simţit la îmbrăţişarea lui Lancelot. Îi fusese foarte dor de el, după cum îi mărturisise săptămâna trecută. Au fost mai precauţi. Nu s-au mai aruncat cu capul înainte în piscina goală. Dar momentul de bucurie le-a fost curmat brusc de reapariţia unor vizitatori din cetatea împăratului Roşu. Lancelot a grăbit-o pe Ligia să termine dansul digitigradolimboluetic, prin mângăieri ferme pe spate. La întoarcere, ea s-a tot scuturat de frunzele uscate care i s-au agăţat de veşminte în timpul dansului. Însă zgârieturile de pe coapsă le-a observat abia spre seară, probabil pentru că o tulburase prea tare discuţia cu Lancelot. Din nou, atinseseră o temă intimă şi controversată din cauza curiozităţii lui. Înainte să-şi vadă fiecare de treburile lui, şi-a exprimat totuşi îngrijorarea faţă de eventuala ei reacţie adversă în urma apariţiei vizitatorilor neaşteptaţi. Ea n-a reuşit să fie prea veselă sau vorbăreaţă şi a recunoscut că e nebună după el, adăugând imediat că sigur n-are el nevoie de o nebună ca ea.

To be continued... când îşi revin eroii din traumele psihice suferite. După externare, bineînţeles.

No more ghost stories

Să nu credeţi că nu ştiu cum se scrie 7 cu cifre romane. Nu de asta am schimbat titlul. Pur şi simplu m-am plictisit de el. Oricum nu era sugestiv.

Aceiaşi eroi, altă poveste. Ligia şi Lancelot s-au întâlnit la prânz şi s-au plimbat pe calul în culorile Cameromei, care îşi revenise după goana precedentă. Au lămurit lucrurile care rămăseseră ca-n gară. Dar de ce să fie simplu când poate fi complicat? Imediat Ligia a lansat o nouă bombă psihologică, legată de încrederea unuia în altul. Era o bombă cu efect întârziat şi prelungit, care l-a măcinat pe sărmanul cavaler pe parcursul călătoriei. Ea a încercat să-l destindă spunându-i câteva faze comice, dar toate gândurile lui se roteau în jurul conceptului de încredere.

S-au oprit în apropierea unui luminiş, la marginea cetăţii şi au lăsat calul să pască la umbră. Ligia era bucuroasă să fie în braţele lui Lancelot, mai ales că şi-a făcut mai mult timp pentru ea. I-a plăcut îmbrăţişarea pasională şi fermă, cu schimbări de ritm şi de poziţie. Dar şi mai bine s-a simţit auzindu-i vocea caldă, şoptită, încărcată de emoţie. El a vrut mai mult de această dată şi s-a întins mai departe decât de obicei.

La întoarcere Lancelot a devenit mai curios decât de obicei în privinţa informaţiilor cu caracter personal. Ligia i-a satisfăcut curiozitatea şi a încercat să-l asigure că totul este în regulă. El recunoscuse că s-a speriat puţin de bomba lansată de ea. Dar atmosfera a fost în general veselă. A luat-o puţin prin surprindere comentând situaţia exact cu aceleaşi cuvinte la care se gândise ea (50-50 = chit). Apoi au revenit fiecare la treburile cotidiene.

Nu e o descriere spectaculoasă a episodului, dar vă asigur că întâlnirea eroilor a fost incendiară.

Morala se potriveşte fabulelor, nu povestirilor despre urmarea instinctelor primare.

Ghost story – part VI

N-am mai scris la timp, pe urmele fantomelor trecute. Dar ce rost are să te gândeşti şi să discuţi despre ele? Trăieşte clipa! Fără regrete. Wild sex freedom! (citat din Dan Bălan – vedetă mai mare decât Horaţiu pentru generaţia ratată, pardon, contemporană)

Eroina poveştilor de până acum a trecut printr-o criză emo, dar şi-a revenit înainte să se înece în melancolie.

Ce s-a întâmplat de s-a ajuns la melodramă? S-a întâlnit cu Lancelot dis-de-dimineaţă. El schimbase şi calul, şi şaua, renunţând la culorile Cameromei. Ligia era obosită, tăcută şi înfrigurată. Au schimbat câteva vorbe despre cavaleri şi barbari. Au poposit într-un luminiş ca să se relaxeze. Ligia se simţea minunat în braţele lui Lancelot. Ar fi vrut să oprească timpul în loc şi să rămână acolo o veşnicie. Apoi unul dintre piticii de pe creier a înţepat-o cu tridentul în fund şi a făcut-o să vorbească serios. De parcă oamenii nu s-ar mulţumi cu glume şi sex... Întrebarea ei indiscretă şi indecentă l-a jignit pe cavaler, iar pe ea a început s-o doară că l-a supărat. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit era să devină o problemă în plus pe capul lui. Atmosfera s-a transformat într-una asemănătoare celei descrise de Eternal Tears of Sorrow în “Tears of Autumn Rain”.

Şi tocmai când credea că lucrurile nu puteau merge mai prost, soarta s-a arătat mai mult decât ironică. De-a dreptul sarcastică până la paroxism. Lancelot a surprins-o în mijlocul crizei emo şi s-a arătat îngrijorat. Acest lucru a întristat-o şi mai tare, dacă era posibil.

Din fericire pentru eroi, a doua zi s-au văzut şi au vorbit mai mult, cu zâmbetul pe buze, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, însă numai despre problemele cetăţii. Poate că timpul vindecă rănile... sau doar le adânceşte... Rămâne de văzut în episodul următor.

Morala: Femeia perfectă e cea cu gura plină.

Ghost story – part V

Cred că trebuie să schimb titlul pentru că fantomele sunt expirate rău, dar mergem în continuare tot aşa cât timp poveştile sunt din aceeaşi serie. Cine-a zis că într-o poveste cu fantome trebuie să apară şi fantome? Şi oricum ele sunt invizibile amatorilor.

Aşadar, să vedem ce s-a mai întâmplat cu eroii Cameromei. Ligia se îndrepta spre marginea cetăţii, pe cărarea bătută şi răzbătută cu greu adesea. Un porumbel călător de la Lancelot a făcut-o să abandoneze diligenţa pentru a merge în întâmpinarea lui. Birjarul s-a arătat surprins de oprirea la jumătatea drumului, întrucât era prima oară. Ligia l-a liniştit spunându-i că va merge spre locul de pelerinaj puţin mai târziu şi a plecat zâmbitoare.

Picături timide de ploaie se prelingeau pe pletele eroinei grăbite. Lancelot nu a întârziat să-şi facă apariţia şi a luat-o pe Ligia în şa. Era bucuroasă că îl vede din nou deoarece în ziua precedentă nu-l zărise decât o clipă. El i-a tăiat brusc reveria: “Calul şi-a pierdut o copită. Trebuie să-l duc la grajdurile împărăteşti.” S-au întors pe un drum anevoios, mergând atât de încet încât un melc maratonist ar fi putut ţine lejer pasul cu ei. Fiindu-i milă de bietul animal, Ligia a coborât înainte să ajungă la destinaţie. Cerberul a întrebat-o de ce s-a întors pe jos, iar ea n-a vrut să spună că a călărit un cal beteag. Mai mult, s-a mirat că se interesează cineva de soarta ei, o biată sclavă din cetate.

Lancelot a mai schimbat câteva vorbe cu Ligia, supărat că n-a mai putut călări un armăsar rapid, apoi a plecat cu un alt cavaler în căutarea barbarilor.

Credeţi că eroii se vor mai întâlni în circumstanţe mai favorabile decât cele de mai sus? Să fim optimişti şi să vedem jumătatea îmbrăcată a fantomei.

Morala: Atunci când ai un chef nebun de plimbare, te lasă calul în mijlocul drumului.

P.S.: Nu cred că e morală. E doar un murphism.

Ghost story – part IV

După cum aţi observat (mă adresez direct cititorilor pentru a da oralitate stilului literar abordat), nu există fantome reale în aceste scurte povestiri kafkiene. Puteţi să vă consolaţi cu ideea că măcar poveştile sunt adevărate.

A fost odată o zi ploioasă de toamnă. Ligia se plimba sub o frunză de baobab. Aceste frunze erau greu de găsit pe vremea ei, dar de milioane de ori mai uşor decât o umbrelă. Nu l-a recunoscut pe Lancelot decât după ce s-a apropiat. El schimbase şaua calului cu una roşie, brodată în culorile Cameromei. Ligia l-a însoţit pe drumul din jurul cetăţii, cu un chef nebun de conversaţie. Au vorbit de câte-n lună şi-n stele: de la probleme personale până la zvonuri ce zburau prin cetate. Lancelot a repetat că nu-i plac bufniţele că pot crea probleme. Era puţin îngrijorat să nu fie urmăriţi de barbari, dându-i Ligiei impresia că ar avea tendinţe paranoice (în special cu aluzia acuzatoare legată de păstrarea confidenţialităţii).

În oaza de linişte Lancelot s-a relaxat câteva momente. Ligia s-a bucurat să fie liniştiţi măcar o clipă.

Plimbarea le-a fost scurtată de barbari bărboşi. Fiind nevoiţi să se întoarcă rapid în cetate, Ligia şi-a exprimat regretul că au întârziat şapte ani să meargă în recunoaştere.

După ce s-au despărţit, Ligia l-a văzut trecând călare pe cavalerul de care tocmai discutaseră. O umbră paranoică s-a lipit şi de ea. Oare au fost urmăriţi?

Morala: Confidenţialitatea este o mănuşă a adevărului. Prea groasă vara şi prea subţire iarna. Dar cine are nevoie de mănuşi în lupta cu barbarii?

Ghost story – part III

Ce s-a mai întâmplat în cetatea Cameroma? (sau să-i spunem Romalot?! O fi România plină de a lot of them, dar nici chiar aşa)

Ligia şi Lancelot erau iarăşi îngropaţi până peste urechi în probleme cotidiene. Sătui să înoate împotriva curentului, şi-au luat din nou lumea-n cap pentru scurt timp. Au hoinărit o vreme pe meleaguri neprielnice călătoriilor îndelungate şi au poposit pentru un moment în mijlocul unui drum mai puţin umblat.

Era o adiere răcoroasă, care i-a înviorat pe eroii noştri şi le-a adus câte un zâmbet timid. După ce Ligia l-a îmbrăţişat, Lancelot pare să fi auzit ceva dinspre crâng şi i-a şoptit să nu mai fie aşa de gălăgioasă. Mai mult de teamă de fantome, sclava s-a conformat. În plus, tocmai îl exasperase pe Lancelot cu poveşti neverosimile despre bufniţe blind.

La întoarcere, Lancelot s-a purtat cavalereşte şi a ajutat-o pe Ligia să traverseze o culme prăpăstioasă. Apoi şi-a amintit câte tâmpenii a fost nevoit să asculte pe drum şi a abandonat-o la marginea cetăţii: “Mergi spre dreapta!” A reuşit să se întoarcă fără umbrelă de soare, chiar la timp pentru o şedinţă de terapie de grup.

Morala: Nebun să fii şi tot nu vei înţelege care e legătura eroilor cu fantomele.

Ghost story – part II

Data trecută v-am lăsat într-un nor de ceaţă fantomatic sau, mai bine spus, ca în filmele cu proşti. Ce-au făcut eroii? Dar fantoma? I-a urmărit sau i-a fost prea lene să se ţină după ei cu mai mult de 30 km/h?

Ei bine, timp de două zile au stat liniştiţi, văzându-şi fiecare de treburile lor proprii, individuale şi personale. Ligia desena simbolul peştelui pe nisip (dacă nu se inventaseră blogurile pe vremea lor...), Lancelot se lupta eroic cu hoardele de barbari care ameninţau să ia cu asalt cetatea, iar fantoma... s-a risipit prin locuri numai de ea ştiute.

A treia zi, Ligia şi Lancelot au reuşit să se rupă de treburile cotidiene şi să se aventureze în locuri neexplorate. Călătoria îndelungată prin tărâmuri sahariene i-a obosit, aşa că au poposit într-o oază de linişte. Nu se auzea nici un scuipat de muscă sau picior de greiere. Şi normal... insectele au avut mai multă minte decât protagoniştii poveştii, adică au evitat auto-sauna din mijlocul teritoriului arid.

Lancelot era stresat încă de la prima apariţie a fantomei. După cum bine ştim, de ce ţi-e frică tocmai de aia nu scapi. Aşa că în scurt timp şi-a făcut din nou apariţia. N-a mai râs pentru că a învăţat de data trecută că aşa nu sperie pe nimeni. S-a evaporat într-un nor de praf, din ăla de care aţi văzut la Crixalis (mă adresez maniacilor de Dota). Lancelot a concluzionat: “Asta e cea mai proastă zi din viaţa mea!” Ligia nu s-a debusolat şi a încercat să-l liniştească pe Lancelot: “Dacă nu vrei să ... (cenzurat, dar e ceva sinonim cu acţiunea prin care se aplică presiune circulară, neuniformă, asupra unui corp cilindric cu o ventuză), atunci hai să ne întoarcem!” Evident, Lancelot a reacţionat copilăreşte la replica indiferentă, vădit înmuiată în psihologie inversă, a Ligiei. Din nefericire, au fost tulburaţi de un stol de bufniţe nerăbdătoare să-şi livreze mesajele, adevărate fanatice ale promptitudinii. În criză de timp, nevoiţi să se întoarcă în cetate, au abandonat fantoma care le-a mai făcut o dată cu ochiul.

The end (adică s-ar putea să revin cu o continuare, dacă nu-mi pierd informatorul secret)

P.S.: Uitam de morală. Şi ce dacă? Cine are nevoie de ea? :P

Ghost story

Vă plac poveştile cu fantome? Am auzit câteva în copilărie, dar nu m-au impresionat. De fapt, pe mine rar mă impresionează ceva. Am experimentat prea multe lucruri ca să mai rămân “mască”.

Aşadar, credeţi că există fantome? Am ameninţat o rudă apropiată că o voi bâtui dacă nu pune Cradle of Filth la înmormântarea mea. Singura reacţie pe care am obţinut-o a fost un hohot de râs. Ei bine, să vedem cine râde la urmă.

Să vă spun o poveste. E plină de fantome invizibile, cu sens figurat.

A fost odată ca niciodată... de fapt ăsta e un nonsens. Nu ştiu de ce încep basmele aşa de stupid. Nu-mi vine să cred că tradiţia transmiterii pe cale orală a păstrat nealterată această formulă de început. Să revin: a fost odată, în timpuri demult apuse, o sclavă – vă rog insistent să nu vă gândiţi la telenovele, mai degrabă la Lexx – a voinţei celor care îi acordau mai multă atenţie decât credea că merită. (La un aşa început... v-am spulberat deja speranţa la un happy-end.)

Într-o bună zi, eroina poveştii – să-i zicem Ligia (ştie monsenior Sienkiewicz de ce) -, plictisită de moarte de monotonia cu care se scurgeau evenimentele, a decis să i-a taurul de coarne şi a trimis un mesaj cavalerului ioanit pe care-l ştia de la primele turniruri. Surpriză: bufniţa nu s-a rătăcit – ca cea a familiei Weasley – şi răspunsul a venit cu promptitudine. Şi el – să-i zicem Lancelot (ştie Guinevere de ce) – a fost de acord cu o escapadă în natură, unde să-şi poată scoate paloşul din teacă în scopul de a speria animalele mai puţin înzestrate.

Ştiţi reclama aia la Sprite, nu? Printre copaci... bing-bang! Fix aşa a apărut fantoma. Pe neaşteptate, înconjurată de un val de ceaţă şi de un hohot de râs. “Credeaţi că scăpaţi de mine?” zise fantoma. “Păi poxipolul e mic copil pe lângă adezivitatea mea.”

Iar Ligia şi Lancelot i-au dat bice şi s-au îndepărtat cât mai degrabă cu putinţă de meleagurile bântuite de fantome mai nebune şi mai neastâmpărate decât ei (dacă într-adevăr se va dovedi în instanţă că au pledat cinstit).

The end

P.S.: Morala e că orice fantomă te bântuie atunci când te aştepţi mai puţin.

Râsul şi spitalul

Oriunde v-aţi afla, numai într-un spital din România să nu ajungeţi. Să-i doreşti asta cuiva e mai cumplit decât orice blestem. De nevoie, am trecut şi prin experienţa asta şi sperăm să n-o repetăm niciodată.


Să vedem o analiză SWOT rapidă a situaţiei:

Puncte tari:

- Analize şi tratamente gratuite.

Puncte slabe:

- Supraaglomeraţie şi lipsă de locuri. Mi se pare inadmisibil să fie nevoit un părinte să împartă cu bebeluşul un pătuţ de 0,5/1 m. Erau deja 3 zile de nesomn.

- Lipsa de interes a personalului bugetar. Nu am putut obţine măcar un ceai neîndulcit şi a plâns de sete 2 ore. Am plecat acasă în pijamale pentru că îi era lene responsabilului să coboare un nivel după haine. Replici memorabile: “De ce nu v-aţi interesat de programul de la magazie înainte să plecaţi?” De parcă noi plecam în croazieră, nu de urgenţă pentru că se agravase starea micuţului. Sau a doua zi: “Doar nu eram nebună să cobor aseară la ora 7.” Poate erau ceva şobolani la subsol. Nu ne-ar surprinde.

- Curent pe holuri şi amplasament defectuos. Trebuia deplasat 6 niveluri pentru tratament.

- Condiţii insalubre şi periculoase. Un singur schimb de cearşaf, la cerere. Multă mizerie pe jos. Pătuţ cu bare de fier, de care s-a tot lovit micuţul.

Oportunităţi:

- Să aflăm şi alte probleme de sănătate pe lângă cea pentru care ne-am dus.

Ameninţări:

- Risc mare de contaminare. Am luat toţi microbii posibili şi m-am ales cu o răceală puternică, de nu m-am ridicat din pat vreo 3 zile.

După ce am scăpat de problemele de sănătate putem face haz de necaz. Am aflat şi noi că spitalizarea este ultima soluţie, eventual după eutanasie. Sincer, nu ne-am aşteptat la aşa ceva întrucât am trecut prin maternitate, unde erau numai angajaţi grijulii.

În concluzie, mai bine te tratezi acasă până-ţi videzi buzunarele decât să încerci să beneficiezi de pe urma contribuţiilor la asigurările de sănătate.

Râs cu ursuleţ

Uitaţi de ce n-am mai avut timp să scriu aberaţii pe aici. Micul terorist s-a pus pe fapte mari. A plecat la vânătoare de urşi fără undiţă. Şi cum exemplarul specimen depăşea cu mult gabaritul vânătorului, am fost solicitaţi pentru asistenţă de urgenţă. Ne-am înarmat cu aparatul foto şi ne-am gândit să dăm mai departe episodul. Păi, ce? Numai noi să râdem?

Kaufland: tratamentul clienţilor

Mi-am promis mai demult că nu voi mai face abuz de critică. Însă nu e vina mea că mă lovesc la tot pasul de persoane cărora dl. Paraschivescu Radu le-a făcut un ghid util în cazurile în care ar da amnezia peste ele.

Neavând ce face azi, am deschis frigiderul. Şi mi-a şuierat aşa un ecou de canion (ca de Marele Canion chiar) când l-am întrebat ce-ar avea “de crăpăt” (expresie auzită prima dată la un vasluian – mare om, revin altădată la întâmplarea asta). Aşadar mi-am urnit fundul spre cel mai apropiat supermarket, adică spre Kaufland.

După aproximativ jumătate de oră de muncă grea, în folosul umplerii frigiderului: cozi la cântare, înghesuială printre rafturi, m-am îndreptat spre casă. Nu a mea; aş fi vrut eu să fie aşa de simplu. A lor. Casiera – o tânără de vreo 20 de ani şi cu o privire de parcă ar mai fi făcut încă vreo 20 de pârnaie – avea o persoană în “training” (nu îmbrăcată în ţinută sport; ei ţin mult la etichetă şi îşi pun angajaţii să poarte uniformă de Moş Crăciun, adică roşu cu ceva alb). Îi explica foarte sictirită cum se încasează tichete de masă – cazul clientului din faţa mea. Credeţi că m-a deranjat că astfel se tărăgănau puţin lucrurile? Nici pe departe. E dreptul fiecăruia să înveţe şi să fie învăţat.

Îmi vine şi mie rândul. Încheie bonul şi îmi comunică suma pe un ton indiferent, cam cum se anunţă trenurile în gară. Îi spun “Poftim!” şi îi întind cardul. Spre stupoarea mea, nu merge. Mai încercăm o dată, poate am greşit PIN-ul. Aceeaşi chestie. Deja mă gândeam că am pierdut timpul degeaba alegând produsele, că nu aveam lichidităţi la mine. Iar căruciorul indica un meniu de petrecere în bloc, nu de pensionar. Pentru o pâine şi o sticlă de bere nu m-aş fi agitat cine ştie ce. Dar aveam acolo provizii pentru o hibernare liniştită de minim 2 săptămâni.

Îi spun casierei că sigur am bani în cont, doar n-aş fi venit să le golesc rafturile cu cardul gol. Replica ei m-a trimis la un fragment din ghidul amintit mai sus: “Ce? Credeţi că n-am mai avut carduri până acum?” Acum citez fragmentul: “Nesimţitul de la noi şi de pretutindeni nu mai e de mult aşa cum îl descriu dicţionarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieţii de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimţitul e totuna cu bădăranul, mojicul, ţopârlanul (însoţit de ruda dumisale apropiată, ţoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul.”

A chemat pe cineva şi într-un târziu au reuşit să-şi conecteze corect cablurile la cititorul de card. Să-şi ceară scuze pentru insinuarea că n-ar fi mers din vina mea? Sau pentru că m-au făcut să-mi pierd timpul? De unde aşa exces de bun simţ?

Eu sper să fie un caz particular. Însă de cele mai multe ori, în România se merge pe principiul exprimat elocvent de Doru Octavian Dumitru: „Clientul nostru, stăpânul mamii lui”.

Desene animate pentru bebeluşi

Ni s-au recomandat Bebe TV şi Baby Einstein. Pe micul terorist nu l-au interesat aşa de mult ca pereţii din jur. Şi se uita la noi de parcă ne înjura: “Ce-mi arătaţi mie prostii? Schimbaţi înapoi pe Discovery Science!”

Bebe TV arată animaţii simple, divers colorate. Sunt în special animale care se mişcă pe fundal muzical simplu, pentru copii. Râsul s-a plictisit repede de ele.

Din colecţia Baby Einstein am văzut până acum doar Baby Bach, Baby Da Vinci şi un filmuleţ cu multe animale. Acestea sunt toate cu imagini reale. Animaţiile sunt câteva păpuşi gen muppets. Arată şi o suită de jucării. Să vedem dacă se uită micuţul la următoarele filmuleţe.

Câteodată se mai uită la Naruto. Stă atent chiar câte 5 minute. Parcă îl văd că ne cere mai târziu să-l înscriem la examenul de chunin. :)

Mai bine încercăm "Puss in Boots" sau "Aventurile lui Tintin".

Filme 2011 – SF – Terminator 5

Da, 5! Seria filmelor “Terminator” nu s-a împotmolit. Cinemagia îl recomandă pentru anul acesta, iar în Imdb figurează în expectativă pentru 2012. În orice caz, dacă nu mai joacă Schwarzy în el, poate întârzia cât de mult vor ei. Bineînţeles că îl voi vedea, dar cu mai puţin entuziasm decât pe primele trei.

Iniţial, filmul s-a bazat pe ideea călătoriei în timp fără posibilitatea călătorului de a lua vreun obiect cu el (nici măcar de îmbrăcăminte). Au încercat să arate un paradox temporal (că cine şi-a trimis tatăl în trecut n-ar fi existat dacă n-ar fi făcut-o). Apoi au insistat pe acţiune şi efecte speciale ca să aibă priză la public.

Ce va aduce nou “Terminator 5”? S-a anunţat că va fi o călătorie în timp a lui John Connor, astfel încât să-şi poată lua laurii de salvator al omenirii mai repede decât în primele scenarii. Cu siguranţă, efectele speciale vor fi cât mai spectaculoase pentru a compensa lipsa de inovaţie în privinţa conceptelor SF. Sau poate de asta s-a amânat lansarea. Ca să mai lucreze la “ideile şocante”.

Perle: să trimiţi mesaje morţilor

Eu intru rar pe Yahoo Messenger. Doar când îmi mai aduc aminte parola. Dacă am noroc şi nu mi-a expirat contul pot chiar vorbi cu cine găsesc online. Sau las mesaje offline dacă am ceva important de spus.

Nu-mi place să stresez lumea cu mesaje de tip “mass”. Să zicem că astfel e mai uşor de trimis o urare de sărbători sau ceva comic. În rest, nu văd rostul unor expresii de genul: “bă, care ştiţi un film mişto” sau “cine-mi spune şi mie cât e ceasul”. Am primit destule. Dacă sunt bancuri sau link-uri memorabile n-am nimic împotriva mass-urilor. Am dat şi eu unul. Bine, recunosc, au fost mai multe, dar doar după acesta am primit o replică ce m-a lăsat perplex.

Ce zice omul: “Nu ştii că X (adică posesorul id-ului din lista mea) e mort de doi ani? Eu mai intru pe aici să verific email-uri.”

Eu... ce să mai zic... Ptiu! Multe mi-au mai trecut prin cap, însă am rămas numai cu câteva chestii:

1) Aşa de des m-am autentificat eu şi am vorbit cu persoanele din listă? Să nu ştiu că a murit? Şi nu de ieri-alaltăieri. Chiar de 2 ani! Da’ cine era să mă anunţe? Mortul? Şi aşa am ajuns la punctul 2.

2) Mortul să fi trimis mesajul? Şi chiar aşa de târziu? Nici nu m-a chemat la înmormântare, pomană, colivă, ţuică de prune...

3) Cine mm (cenzurat) e X?

4) Dacă e mort, cum pm (cenzurat) mai verifică email-uri?

5) Dacă le verifică altcineva, care are parola, de ce ar vrea să ştie ce email-uri a mai primit mortul după vreo 2 ani?

6) Dacă mortul primeşte email-uri înseamnă că nu sunt singurul nebun care trimite mesaje morţilor. Şi aşa m-am consolat că n-am şters id-ul la timp.

Aţi păţit vreodată aşa ceva? Ca să mai primesc vreun bonus de consolare. :)

Albume 2011 - Theatres des Vampires – Moonlight Waltz

(sursa: http://metal-archives.com/)

Nu sunt mare fan Theatres des Vampires. Am ascultat vreo trei din melodiile mai vechi, la recomandarea unei împătimite a genului. Pe atunci abordau un fel de black metal care nu mi-a mers la inimă, cu toată greutatea scrisorii de recomandare.

Recent au schimbat macazul şi au trecut la gothic. Noul album, “Moonlight Waltz”, m-a făcut să îmi reconsider decizia de a şterge mp3-urile de pe hard disk. Acum şi ei se numără printre italienii mei preferaţi, alături de Rhapsody of Fire şi Opera IX. Solista nu prea le are cu engleza, dar înţelegem noi ce vrea să zică. Deh, se vor internaţionali...

Vă recomand albumul cu deplina încredere că va fi dragoste la prima audiţie. Se cunoaşte că au lucrat mult la el, după cum se lăudau. Acum seamănă mai mult cu HIM decât cu Amorphis.

Valsul din titlu e la figurat. Bine, nu mă aşteptam să ascult vreun ritm de vals, dar asta nu contează. Pe vremea când frecventam discotecile puteam dansa blues şi pe house sau invers, sub privirile dezaprobatoare ale vecinilor de loc în ring. Sau sub câte o ploaie de înjurături când nu-mi mai ajungea plapuma.

Mâncarea – elixirul vieţii sau otravă?

Mâncăm pentru a trăi sau trăim ca să mâncăm? Chiar dacă nu suntem cu toţii gurmanzi, putem cădea de acord că ceea ce îngurgităm zilnic are o importanţă deosebită. Orice turnăm pe gât (cu sau fără pâlnie) ne afectează sănătatea.

Micul terorist are parte de tratament special. Din dieta lui sunt excluse condimentele, conservanţii, alimentele cu potenţial alergenic şi orice substanţe nenaturale putem identifica. Multe persoane mi-au spus că nu-şi cresc copiii “după carte”. Ele merg pe principiul că nici părinţii noştri nu ne-au crescut după cărţi şi uite că suntem bine sănătoşi. Chiar aşa să fie? Să refuzăm din start consultarea unei opinii de specialitate pentru că ne numărăm printre cazurile fericite, care nu s-au confruntat cu probleme de sănătate?

Câţi dintre români apelează la serviciile unui nutriţionist? Sau măcar se interesează în ce proporţii ar trebui consumate grupele de alimente? Ori mănâncă numai ce le face plăcere, ori ceea ce le permit buzunarele.

Oricum, dacă ne luăm după bancul cu raiul, ce să ne mai chinuim cu alimentaţia sănătoasă? O viaţă avem. Măcar să simţim că trăim.

Tocmai de aceea. Pentru că e una singură. Din acest motiv cred că ar trebui să avem grijă să n-o scurtăm. Dacă nu consumăm droguri, alcool, cafea, tutun, femei... (să zicem că şi femeile ar crea o oarecare dependenţă), asta nu înseamnă că putem băga în noi junk food până ne pârâie fălcile. S-ar putea să ne trezim la un moment dat că, într-adevăr, a trosnit ceva. E suficient să ne uităm la ştiri de sărbători ca să vedem cât de mulţi abuzează de alimente în mod cantitativ. Calitativ, nu se vede cu ochiul liber, dar pe termen lung ne putem confrunta cu o gamă largă de probleme. De exemplu: obezitate, diabet, boli cardio-vasculare şi multe altele.

E greu să mâncăm sănătos. E scump. Unii nu-şi permit efortul de timp, alţii pe cel financiar. Am ajuns o naţie de şoareci de supermarket. Am uitat că agricultura e o activitate cu care trebuie să ne mândrim. Trăiască importul de conserve din China sau de cereale din Polonia!

Voi când aţi cumpărat ceva natural ultima dată?

Cascadorii râsului: râs dormind în cap

Iar n-am poză sau filmuleţ. Am o scuză: în timpul somnului e întuneric şi linişte. Patul e prea întunecat pentru filmare, dar e destul de luminat ca să observăm noile cascadorii ale râsului. Şi cum să fugi după aparatul foto dacă râzi cu lacrimi şi încerci să te abţii să scoţi vreun zgomot?

Micul terorist s-a decis să facă ravagii prin poziţiile de somn din dotare. Şi ca să revoluţioneze complet lista pe care o avea a început perindarea printre poziţii prin pendulare stânga-dreapta. Sau, dacă preferaţi, în sensul scrieriilor arabe şi chinezeşti. A uzitat tot arsenalul de muşcături, picioare în burtă, călcâie în femur şi zâmbete largi. Apoi a trecut la răsuciri de peste 180 de grade în sens transversal. Ce şi-a zis în gând micuţul? Că nu strică o schimbare a orientării după punctele cardinale. Şi s-a îndreptat curajos spre picioarele noastre. Noi am rezistat câteva minute bune râzând cu lacrimi pe “mute” (adică fără nici un sunet, pe româneşte). Numai că după răsucirea pe burtă i-a picat efectiv faţa pe cearşaf şi a ridicat involuntar picioarele în sus. În acest moment culminant nu ne-am mai putut abţine şi am izbucnit în hohote de râs care l-au speriat şi i-au încheiat brusc pelerinajul de somnambul dezorientat.

Pe viitor sper să nu-l găsim dormind în frigider, că ar fi în stare, mâncăciosul!

Cascadorii râsului: Râsul şi avocado

Primul lui avocado:

A reacţionat complet neprevăzut la un fruct delicios, bogat în potasiu, fibre şi vitamine (B, E, K).

Vouă ce nu vă place să mâncaţi?

Albume 2011 – Stratovarius – Elysium

(sursa: http://metal-archives.com/)

Ca de obicei, rock-ul finlandez se ridică la nivelul aşteptărilor noastre.

După albumul “Polaris”, lansat în 2009, membrii trupei Stratovarius au pregătit un nou deliciu fanilor înfocaţi. Ne-au lăsat să aşteptăm mai bine de un an, într-un suspans binevenit. Cu cât se amână mai mult lansarea, cu atât mai bine prelucrat este albumul, nu? Cel puţin aşa a arătat Haggard, cu “Tales of Ithiria” – capodopera pe care încă n-au reuşit să o depăşească.

"Elysium" conţine nouă melodii, dintre care două a fost deja lansate în noiembrie, în single-ul “Darkest Hours”. Nu şi-au schimbat stilul binecunoscut; tot power metal melodic. Pe alocuri îmi amintesc de Avantasia, numai că nu sunt la fel de comerciali. Totuşi piesele au ceva mai multă viaţă decât cele din “Polaris”. Cu melodia care dă titlul albumului au încercat să bată recordul personal de lungime, mai bine zis durată. S-au întins în 18 minute minunate, cu solo-uri de chitară excelent interpuse printre părţile vocale, cu schimbări de ritm surprinzătoare, totuşi îmbinate melodios. De la minutul 9 creşte plăcut intensitatea sunetului, ca apoi să ne relaxeze o parte instrumentală ritmată, dând senzaţia unor valuri muzicale ce ne asaltează urechile, numai bune de surfing.

“I can hear you calling my name

From the distant skies

I am holding (a) falling angel

In my arms”

Refrenul acesta mă duce cu gândul la îngeraşul Zennei.

Dacă n-aţi ascultat deja albumul, vă recomand să vă grăbiţi să o faceţi. Nu vă veţi mai putea despărţi de el după aceea. E astfel alcătuit încât să crească numărul fanilor.

Sărbători creştine – boboteaza

Mai întâi să vă spun că îi compătimesc sincer pe cei care locuiesc în blocuri foarte apropiate de biserici. Eu nu ştiu cum ar reacţiona “micul terorist” la avalanşa de clopote şi toace pe care am auzit-o astăzi la ora lui de somn. Probabil ne-ar ruga pe limba lui (încă n-am găsit translator care să ne scoată din ceaţă) să dublăm/triplăm/cvadruplăm termopanele, să ne mutăm în Marea Britanie sau – în ultimă instanţă - să dăm foc şandramalei.

Ce face populaţia creştină de bobotează? Respectă tradiţia şi merge la coadă la apă. Nu apă chioară de robinet. Apă sfinţită, cu puteri miraculoase: nu se strică niciodată. Şi normal, doar nu are inscripţionat termenul de valabilitate. Dacă mergi cu recipientul de acasă n-au cum să ţi-o eticheteze. Doar nu se apucă să ordoneze atomii de oxigen sub forma “valabil până la...”. Eu le urez sfinţitorilor să o bea liniştiţi peste o lună sau la anul şi să ne transmită ce bacteriuţe i-au gâdilat pe esofag. Apoi să nu vină cu scuze de genul “n-a fost sfinţită de un preot cu har”.

Un prost obicei de sărbători este înghesuirea fraţilor creştini pentru a fi cel mai tare din grămadă. Şi asta nu e o ştire negativă, cum se comenta pe site-ul respectiv. E ceva pozitiv să critici comportamentul deviant generalizat al turmei rămase fără păstor. Ar trebui să ignorăm faptele pentru ca mass-media să nu influenţeze sfintele odrasle ale creştinilor? Din câte ştiu eu, educaţia se face în familie; mass-media e pentru informare şi divertisment.

Religia rămâne în continuare un mijloc de a abuza de credulitatea maselor.

Legalizarea prostituţiei – frecare de mentă

Citeam şi mă minunam ce le mai trece prin cap “aleşilor noştri”: legalizarea prostituţiei.

Dar nu sub orice formă. Au şi ei o limită. Doar pentru heterosexuali. Ce homofobi, dom’le! Şi au găsit o scuză: să facă o concesie bor-ului (nu al sombreroului!).

Chestia asta ar aduce bani la buget, zic ei. Păi aşa îşi va reveni România din criză, legalizând tot ce se face momentan “la negru”? Atunci poate că nu ne va mai mira un proiect de lege vizând traficanţii de droguri, de exemplu. Deh, fac şi ei un ban. Hai să-i impozităm ca să acoperim găurile din buget. Eu zic că ar trebui să-şi bage minţile în cap şi să înceapă să producă; să nu mai fim o ţară de bişniţari. A, şi prostituţia e un mers “la produs”... s-au scos.

Păi credeţi că evaziune fiscală nu se poate face într-un bordel? Vine controlul în timpul orelor de lucru (tot specificau obligativitatea afişării programului)? Ei, poate vor avea şi clienţi care se simt mai bine în prezenţa voyeuriştilor. Să fim serioşi: cine ar insista să i se taie chitanţă? Ca să i-o deconteze şeful? Sau nevasta?

De-ar fi prostituţia singura problemă în România asta cutremurată de politicieni mai ceva decât invadatorii din secolele XIV-XVI!

Miraculina – minunea de care nu am nevoie

Nu e ceva nou. Probabil că aţi văzut prezentarea pe Discovery Science cu ani în urmă. Pe scurt, miraculina este o proteină care modifică gustul. După ingerarea unei mici cantităţi dintr-o plantă producătoare de miraculină, alimentele acre ni se par dulci.

De ce scriu despre ceva atât de vechi? În primul rând pentru că indiferent cât de avizi am fi de ştiri – informaţii noi, senzaţionale, avem nevoie din când în când să ne amintim anumite lucruri esenţiale. Îmi place să cred că mă aflu prin marea majoritate a devoratorilor de informaţii. Orice fel de informaţii.

În al doilea rând, atunci când ai un copil lucrurile se schimbă mult. Începi să te gândeşti că micuţul se va baza pe tine să-l înveţi cât mai multe lucruri necesare supravieţuirii, integrării în societate şi dezvoltării personalităţii. Şi cum să-l învăţ ceva dacă habar n-am despre subiect? Să-i spun mereu “nu ştiu, dă şi tu o căutare pe net”? În acest fel se va lenevi şi va considera că nu are nevoie să ştie prea multe. Oricum le găseşte online când are nevoie. Partea bună e că nu trebuie să ne supraîncărcăm memoria cu tone de informaţii. Partea proastă e că avem nevoie de un minim de informaţii pentru a emite păreri proprii despre lumea în care trăim. Şi ca să înveţi pe cineva să gândească trebuie să-l faci mai întâi să-şi consolideze o bază de date. Acestor date trebuie organizate în aşa fel încât să aibă sens şi să constituie informaţii. Însuşirea informaţiilor şi capacitatea de a le utiliza constituie cunoaşterea. Avem nevoie de cunoştinţe pentru a putea lua decizii oportune. Dar deja m-am îndepărtat de tema propusă.

Eu trăiam cu impresia că percepem patru gusturi de bază: dulce, acru, sărat şi amar. Se pare că s-au mai descoperit şi altele, în special de către japonezi. Unul dintre ele chiar a fost acceptat printre cele de bază: umami. Asta m-a făcut să mă gândesc la cât de tare m-am ramolit. Nu mai sunt la curent cu noutăţile. Mă consolează faptul că nici programele şcolare nu s-au mai actualizat în ultimii 20 de ani. Aşa că nu mă va înjura copilul că nu ştiu să-l ajut la teme. Glumesc, “Baby Einstein” se va descurca singur (episodul cu baby Einstein va apărea într-o postare viitoare).

După “geniala” mea descoperire mi-am amintit de miraculină. Oricât de mult mi-ar plăcea dulciurile, n-aş vrea ca orice aliment să includă această proteină. Prima lege a lui Gossen ne împiedică să le savurăm pe termen lung. Diversificarea gusturilor e esenţială pentru a fi satisfăcuţi de consumarea alimentelor. Vreau şi bun gust, şi gusturi bune.

Iar am bătut câmpii şi v-am plictisit de la începutul anului. Mai sunt 361 de zile de plictiseală. Vă asigur că n-a intrat în sac. Şi nici zilele.