Adevărul despre Moş Crăciun

Ce-am văzut pe Magic FM... nu, nu colinde; nici pozele cu moşul ochelarist. Au lansat concursul “Scrie-i lui Moş Crăciun". Au şi premii, nu glumă. Frigiderul m-ar interesa mai mult. Nu că n-aş avea loc în ăsta, dar s-a cam uzat şi fizic, şi moral. Poate voi participa şi eu, numai să mă lovească inspiraţia în moalele tălpii.

M-a frapat un fragment din scrisoarea unui adult: “Te iubesc ştiu că exişti şi am încredere în tine!!!” (erau mult mai multe semne de exclamare, dar n-am reuşit să le număr). Probabil că autorul vroia să fie original. E greu de crezut că la o vârstă înaintată (spunea că are nepoţi) mai crede cineva în Moş Crăciun.

Indiferent dacă noi credem sau nu, ce le spunem copiilor?

Pe de o parte, de ce să minţim copiii? Ne-ar fi recunoscători pentru cadouri ştiind că provin de la noi, în urma zecilor de ore muncite cu gândul la ei.

Pe de altă parte, de ce să îi privăm de o imagine feerică a copilăriei? Să creadă că lumea e un loc frumos, cu spiriduşi, zâne şi, de ce nu, Moş Crăciun. Au timp la maturitate să se lovească de contrariu.

Personal, prefer să-i spun adevărul, ca să construiesc o bază a încrederii. Să ştie că nu l-am păcălit niciodată, nici măcar în copilărie şi că se poate baza pe mine. Lumea reală poate fi o imagine paradisiacă atunci când omitem ştirile cu topoare în cap şi babe violate, precum şi majoritatea ştirilor de pe alte posturi (adică tot pline de violenţă). Mai bine îl obişnuiesc treptat să înfrunte realitatea decât să dea cu capul de ea la vârsta adolescenţei sau, mai rău, ca adult. Să fii pregătit din timp nu-ţi inhibă dezvoltarea creativităţii. Poţi să-ţi imaginezi că trăieşti într-o lume de basm fără să crezi că ea există într-adevăr.

Există Moş Crăciun?

Mai sunt câteva zile până la Crăciun şi mi-am amintit o demonstraţie auzită la radio (nu era Magic FM; asta e altă poveste pe care poate voi avea timp să o scriu anul acesta), cu vreo câţiva ani în urmă.

Ce spuneau şmecherii? Porneau de la 7 premise, fix atâtea cât piticii Albei ca Zăpada:

1) Moş Crăciun călătoreşte cu o sanie normală, trasă de reni (parcă 12 spune legenda).

2) Moş Crăciun duce cadouri tuturor copiilor cuminţi.

3) Moş Crăciun intră pe horn şi lasă cadourile sub brad.

4) Date statistice privind numărul copiiilor din lume (Astea se schimbă mai des decât îmi schimb eu şosetele. Chiar n-aveam cum să-mi amintesc câţi erau atunci şi nici nu contează. E clar că acum sunt mult mai mulţi.)

5) Calcule privind distanţa medie de străbătut. (Distanţele nu se modifică, dar a mai crescut numărul drumurilor între timp. Tot în plus şi în defavoarea moşului, bineînţeles.)

6) Timpul total de luvrare a cadourilor: 24 de ore (în ajun).

7) Greutatea medie a unui cadou: aproximativ 1 kg.

Pe baza acestor premise, autorii (cine or mai fi şi ăştia... păgâni, dom’le!) demonstraţiei au tras 3 concluzii, fix atâtea câţi muşchetari titulari a inventat dl. Dumas (chit că i-a întrecut rezerva):

1. Pentru că sunt foarte mulţi copii, Moş Crăciun ar fi nevoit să ducă circa 1000 de cadouri pe secundă şi n-ar avea timp de plimbări pe horn şi în jurul casei.

2. Presupunând că repartiţia geografică a copiilor este uniformă, distanţa medie de străbătut de la unul la altul este foarte mare, ceea ce presupune o viteză a saniei de aproximativ de 3 ori mai mare decât viteza sunetului. La o astfel de viteză forţele de frecare ar vaporiza renii, iar acceleraţia gravitaţională suportată de Moş Crăciun (aproximativ 17g) l-ar transforma instantaneu într-un poster.

3. Încărcarea saniei ar fi de zeci de tone, iar pentru tragerea ei ar fi nevoie de vreo 3000 de reni zburători (cu o forţă de 10 ori mai mare decât a unui ren normal), ceea ce s-ar adăuga la greutatea saniei. (Pe asta n-am înţeles-o nici atunci şi nici acum. Doar nu se urcă şi renii în sanie ca să o tragă!)

Şi pe baza acestor uluitoare calcule şi deducţii se trage linie şi se decretează în stil boccian: Nu există Moş Crăciun!

Păi staţi uşor (a se citi “şăzi elastic”) şi nu vă ambalaţi, că e posibil să se înşele autorii faimoasei demonstraţii. Ce mi-a trecut mie prin cap? Nu, glontele de la ruleta rusească era orb. Altceva:

1) Poate că scenariul de poveste s-a respectat iniţial, atunci când erau puţini copii. Cu timpul, pe măsură ce populaţia globului a crescut, Moş Crăciun s-a adaptat la noile condiţii de lucru:

a) Livrează cadourile începând mai devreme şi mascându-le cu o poţiune magică de invizibilitate.

b) Şi-a angajat ajutoare (foarte mulţi elfi, dar nu de ăia din Lord of the Rings) pentru fiecare zonă geografică în parte.

2) Moş Crăciun este un personaj de basm, care ştie dorinţele tuturor copiilor. Este absurd să presupunem că dispune de puteri asemănătoare unui Q (din Q-continuum) şi că rezovă problema cadourilor instantaneu, doar pocnind din degete?

3) Moş Crăciun lucrează în condiţiile clasice, de unul singur şi reuşeşte de minune pentru că numărul copiilor cuminţi este infim. Doar mergând pe stradă câteva minute ne lovim de mulţi muşterii tăiaţi de pe lista lui.

4) Moş Crăciun a fost nevoit să intre în posesia unor tehnologii avansate (ori călătorind în viitor, ori procurându-le de la extratereştri avansaţi, ori câştigându-le la un barbut cu Harry Poker – a se citi Potter) pentru a-şi îndeplini misiunea:

a) Clonarea – care elimină costurile cu angajaţii. Astfel se poate duce simultan în toate zonele de acoperit.

b) Teleportarea – care elimină inconvenientele legate de viteză şi greutate. Câte cadouri pot fi livrate în 24 de ore? Să zicem că unul pe secundă, adică 86400 de către o persoană care operează un dispozitiv. Dar cu mai multe ajutoare?

c) Viteza superluminică a unei nave care proiectează imaginea holografică a unei sănii trase de reni.

Eu aş mai combate demonstraţia, dar vă las şi pe voi, să nu ziceţi că monopolizez contraargumentele. Data viitoare vă explic şi dacă sunt sau nu fan Moş Crăciun.

Ajutorul de şomaj – slăbit ca porcul de Crăciun?

Zilele astea ne-a bombardat ProFM-ul cu o modificare legislativă care intră în vigoare în anul de graţie 2011, când sperăm să nu se mai adâncească prezenta criză economică. De scăpat de ea era vorba pe la începutul lui 2010 şi vedem cu toţii cât de bine stăm.

Ce spune această modificare: nu se mai acordă indemnizaţie pentru şomerii care refuză un loc de muncă oriunde în România sau care nu participă la cursuri de re/calificare.

Oare ce anume înseamnă acest oriunde? Ştim că aproape peste tot valoarea chiriilor depăşeşte venitul minim brut pe economie. Cum şi-ar putea permite un necalificat de la sapă sau un manipulant de cutii (nu vorbesc de mobilă; e cu totul altă treabă) să se mute din Suceava în Timişoara, de exemplu?

Mobilitatea forţei de muncă este foarte scăzută în România, excepţie făcând posturile “cheie”, pentru care oferta “vânătorilor de capete” trebuie să fie semnificativă.

Şi cum stă partea cu refuzul? Angajatorii preferă să angajeze localnici – forţă de muncă ieftină şi stabilă. Nu şi-ar bate capul să includă în procesul de recrutare toată România pentru funcţii “de jos” (pardon, de execuţie).

În primul rând, ca să te angajezi trebuie să aplici pentru un post prin CV sau prin solicitare verbală. Din câte ştiu eu, nu vine nimeni la uşa şomerului să-l roage să vină la lucru. Mai ales acum, pe timp de criză, când locurile disponibile sunt din ce în ce mai puţine şi numărul şomerilor din ce în ce mai mare. Ca să evite refuzul nu aplică, nu?

În al doilea rând, după ce te-ai înscris în procesul de selecţie, nu ai nici o garanţie că vei obţine postul. Să presupunem că ai avea o oarecare obligativitate să depui CV-ul pentru posturi gestionate de AJOFM. Nimic nu te împiedică să depui un CV “mizerabil” sau să prezinţi o imagine cât mai proastă la un eventual interviu dacă într-adevăr vrei să nu ţi se ofere un post. Şi în această variantă se poate evita refuzul.

Aşa că nu înţeleg formularea ştirii în vogă. Poate mă lămureşte cineva cu un extras din lege sau din normele de aplicare...

În privinţa condiţionării acordării ajutorului de şomaj pe baza participării la cursuri de re/calificare e clar că se vrea combaterea muncii “la negru”. E greu de crezut că ar lucra cineva cu un program atât de flexibil încât să poată participa la toate aceste cursuri.

Copiii în România – un “bun de lux”

Cine-şi mai permite să facă un copil când au scăzut atât cuantumul indemnizaţiei pentru concediul de creştere a copilului, cât şi durata acordării acestuia? Unele mame chiar s-au gândit să-şi rişte viaţa – pe a lor şi pe a copilului -, solicitând cezariene pentru a putea naşte în 2010, înainte de intrarea în vigoare a modificării legii. Vă daţi seama cât de disperaţi sunt mulţi dintre români...

Se face selecţie artificială, pe baza veniturilor de care dispunem. Nu ştiu în ce măsură ar fi această selecţie în de/favoarea îmbunătăţirii sau măcar a păstrării bazei genetice româneşti. Poate unii vor spune că în contextul globalizării nu mai contează graniţele şi că scăderea natalităţii în România se poate compensa prin creşterea ei în cadrul diasporei. N-ar fi exclus, având în vedere că tot mai mulţi români preferă să emigreze, mai bine spus, sunt nevoiţi să o facă.

La nivel macro, modificările legislative impuse de FMI corespund trendului actual. Creşterea demografică nu va putea fi susţinută decât dacă vom dispune de noi resurse, produse în mod ecologic. De ce nu se profită la scară largă de energia solară, de exemplu? Pentru că cei care înoată în bani şi fac legea şi-au obţinut averile exploatând resurse convenţionale (în special petrol). Acţionarilor Toyota (firma care a produs cel mai mare număr de autovehicule în 2009) le-ar conveni să fabrice maşinuţe ecologice, cu panouri solare? Eu cred că s-ar lovi de multe piedici. Chiar dacă ar reuşi scăderea costului de producţie astfel încât să aibă garanţia că vor vinde vreo câteva exemplare, s-ar putea să se confrunte cu lobby-ul indirect al magnaţilor de petrol. Dar deja am luat-o pe mai multe arături fără să-mi fi făcut CASCO la opinci.

Vrem copii? Trebuie să muncim mult mai mult pentru ei. Mai mult înainte să-i avem pentru că după aceea ne ocupă cam tot timpul. Suntem mai “mămoşi” decât neeuropenii şi vrem să ne bucurăm cât mai mult de timpul petrecut în sânul familiei. Deci vom ajunge să ne permitem acest “bun de lux” la vârste înaintate, când nu vom mai avea nici suficientă răbdare, nici vreo speranţă prea optimistă de a ajuge bunici.

Astfel, pe termen lung nu prevăd o creştere a populaţiei active. Şi ce va face România plină de pensionari cu copii?

Bine, să nu dramatizăm. Optimismul n-a fugit la cules de căpşuni şi nici n-a zburat pe Nimbus-ul lui Harry Potter. Vom creşte şi ne vom înmulţi, la fel ca şi până acum, pentru că suntem condiţionaţi genetic să ne perpetuăm specia. În plus, le-ar cam fi ciudă românilor naţionalişti să ajungă pe cale de dispariţie înaintea anumitor minorităţi (nu detaliez că se subînţelege).

Adormirea bebeluşului – probă demnă de dodecatlon

Nici nu-mi trecea prin cap în primele luni cu ce probleme ne vom confrunta. Îngeraşul dormea mult şi liniştit, câte 3-4 ore. Bine, la început a fost greu, dar ne-am obişnuit. Trăiam cu speranţa că va creşte şi va dormi mai mult. Ce iluzie demnă de Copperfield! De la 2-3 luni lucrurile s-au înrăutăţit şi reprizele de somn s-au micşorat la 1-2 ore, iar uneori la jumătate de oră, în special ziua. În plus, am fost nevoiţi să recurgem la toate metodele de adormit bebeluşi de care am auzit.

După multe căutări online ne-am consolat că nu suntem singurii care trecem prin furcile caudine ale adormirii unui copil. După şi mai multe căutări disperate am dat de o carte cu idei “miloase” pentru micuţ, în comparaţie cu variantele “cry it out”. Elizabeth Pantley, în cartea "No-Cry Sleep Solution", propune câteva soluţii pe care le-am putea încerca, fără să garanteze că vor avea succes.

După aproximativ 2 luni de teste, aplicate cu devotament, dar nu chiar cu stăruinţa echipelor de la NASA, rezultatul e încurajator: s-au mai redus reprizele de jumătate de oră noaptea şi reuşeşte să doarmă uneori ziua câte o oră întreagă.

Au fost multe momente în care am vrut să folosim o metodă de tip “cry it out”, dar ne-am lecuit rapid pentru că micuţul pare să aibă plămânii mai mari decât el şi coarde vocale mai rezistente decât cele de contrabas. Ce să mai zic de vecini... cred că ne sunt recunoscători pentru alegerea variantei “fără lacrimi” pentru că e cam scumpă izolaţia fonică.

Câinii vagabonzi – un pericol neglijat în România

E ceva timp de când tot vreau să scriu pe tema asta. Un şut în fund – adică un binevenit pas înainte – mi-a dat Ilizibil.

Îmi amintesc – nu cu deosebită plăcere, că nu mă caracterizează masochismul – de un drum spre şcoală presărat cu javre nervoase, împărţite în două bande impresionante din punct de vedere al numărului şi al decibelilor revărsaţi cu ecou între blocuri. Fiind singura cărare netroienită a trebuit să-mi iau inima-n rucsac – alături de cărţi şi gustare (din fericire, sandwich-ul a supravieţuit, aşa că aş putea spune că l-am avut la inimă) – şi să trec printre câini. Erau mai gălăgioşi decât suporterii “câinilor roşii” la un meci cu Steaua. Am ajuns la capătul cărării tot cu inima tresărind, dar revenind la locul ei de îndată ce am ajuns la şcoală – nu era prea mult loc printre cărţi şi suferea de claustrofobie.

Singurul meu regret e că n-am avut un aruncător de flăcări ca-n seria Alien sau ca un Firebat din Starcraft II; nu ştiu exact care are rezervorul mai mare. Nu au decât să protesteze toate organizaţiile de protecţia animalelor, eu tot aş lichida orice potaie care umblă de nebună prin oraş. Acei militanţi pentru drepturile animalelor ar face bine să le mute în afara zonelor urbane. Nu pot să-mi imaginez ce au ei în cap de cred că un câine vagabond înfometat ar avea alt drept în afara celui de a fi îndepărtat – prin orice mijloace - de pe străzile unde hoinăreşte şi muşcă trecătorii. Probabil îi consideră ramen, nu varelse.

Personal, nu sunt de acord să coexistăm nici măcar cu animalele de casă pentru că şi ele reprezintă un potenţial pericol. Sunt multe cazuri de oameni muşcaţi de câini scăpaţi din lesă sau, mai grav, lăsaţi liberi pe afară. Ce să mai zic de proprii lor stăpâni care au ajuns în stare gravă la spital. Şi nu vorbesc doar de pittbull; oricare membru al altei rase poate fi agresiv în diverse condiţii. Mă gândesc că şi micuţul meu va merge în curând şi va trebui să iasă singur din casă la un moment dat. De ce va trebui să mă îngrijoreze atunci siguranţa lui? Pentru că statul nu face nimic să ne scape de câinii periculoşi. La chioşcul de ziare este un câine care doarme nestingherit de ani buni şi nu s-a gândit nimeni să-l ia, să-l ducă la un adăpost. A, sunt toate pline pentru că e criză şi sunt mulţi proprietari de animale care le abandonează. Ar fi mai uman din partea lor să le anihileze sau să le doneze vreunui restaurant chinezesc.

Aţi putea spune că bugetul de stat este şi aşa insuficient pentru spitale, învăţământ, asistenţă socială şi multe altele. Însă nu este nevoie să cheltuim mai mult de o doză de otravă pe cap de câine vagabond; sau bâtă în cap ori altă metodă mai eficientă pentru eliminarea lor din sistem. Aştept propuneri.

Râs cu nişte căciuli

Mititelul râde când vede cât de tare i s-au lărgit căciulile: Râs cu nişte căciuli .