Poveste hedonistică

Ce te face fericit? Nu, asta e prea complicat. Ce îţi aduce bucurie sau cel puţin un zâmbet?

Sunt lucruri banale pentru alţii sau chiar şi pentru tine într-o zi obişnuită. Însă atunci când reuşeşti să evadezi (nu din Absolom) pentru câteva momente simţi că prinzi aripi. Uneori te bucuri de absolut orice ucigător al monotoniei.

Acum mă bucur că mi-am amintit numele unei trupe spaniole pe care o ascultam cu deosebită plăcere cu mulţi ani în urmă. Mă bucur şi că există youtube ca să o pot asculta oricând simt nevoia. E bună şi o scurtă pauză de la Cradle of Filth, cu condiţia să nu fie mai lungă de o piesă din zece.

Simplificând – ca să nu vă pierdeţi printre detalii insignifiante – mă bucur că a inventat cineva muzica. Era o comedie cu neanderthalieni, în care originea acestei sublime arte ar fi fost momentul în care cineva a scăpat un bolovan peste picior, urmat de un prelung urlet artistic. De aici pot trage concluzia că primul gen muzical este black metal. De fapt, mai există şi altele? Da, bine că mi-am amintit: vreau să fac un mix Wagner - Amon Amarth – Apollo Four Forty. Îl veţi găsi în curând pe (oare unde altundeva) youtube.

Iar am deviat de la subiect. Pe mine mă bucură să provoc reacţii neobişnuite. Măcar zâmbete sarcastice. De aceea aiurez non-stop. Spun numai adevărul, dar găsind mereu formulări şocante şi nu mă crede nimeni. E o metodă garantată 300% de a stârni râsete. Pentru mulţi e incredibil că aş putea face atâtea prostii câte debitez. Au dreptate: e neverosimil. Pot face de o sută de ori mai multe, numai să-mi găsesc motivaţie şi timp liber.

De ce facem tâmpenii? De plăcere, bineînţeles. Pe moment nu le considerăm tâmpenii. Ne bucurăm când îndrăznim să facem ceea ce vrem, ignorând consecinţele, mai ales când ar fi ceva interzis. Copilul din noi se bucură să se joace liber, de parcă toată lumea ar fi a lui. Şi de ce să nu fie? Haideţi să fim solipsişti şi hedonişti! Doar o viaţă avem. Şi aia extrem de scurtă. Carpe diem!

P.S.: Şi dedicaţie fără număr pentru clipele în care nu suntem hedonişti. Adică pentru Lancelot: Antract - "M-am obişnuit" .

Pseudo manual de Dota

Probabil că mulţi dintre voi s-au delectat cu un joc în reţea măcar o dată în viaţă. Vorbesc de generaţia noastră, a celor care abia au prins un an de şoimi şi pionieri. Şi ce joc de strategie mai bun decât Warcraft s-a lansat pe piaţă în ultimii 10 ani? Personal, cred că nici unul.

Pentru cei care cred că am început textul într-o limbă străină, fac trimitere la videoclipul Basshunter – “Dota”. Acolo se văd fugitiv câteva imagini din joc, dar în special mulţi gameri care nu se dezlipesc de PC nici în ruptul capului.

Să încep cu explicarea acronimului. Cu siguranţă că sunt şi mai puţini aceia care ştiu ce înseamnă D.O.T.A., chiar din rândurile împătimiţilor. Eu am aflat abia după ce am jucat destul de mult, deşi era afişat mură-n gură la încărcarea hărţii.

D.O.T.A. = Defense of the Ancients

Moooaaa, ce chestie! Am descoperit că de fapt eu nu atacam de nebun baza inamică. Ceea ce făceam se cheamă “apărarea străbunilor”. Serios? Păi pot să stau eu în defensivă mult şi bine, dar dacă nu mă duc pe ei să-i rup, o cam iau în freză. Străbunii sunt toate structurile bazei de elfi. La fel de bine puteau să le spună turnuri, castele, farafastârcuri sau jambilici.

Partea frumoasă a acestui tip de joc e că e mai mult de acţiune decât de strategie. Bineînţeles, trebuie să îţi alegi vrăjile şi accesoriile (arme, armură, alte năzdrăvănii magice) cu cap, dar în cea mai mare parte a timpului tot ce ai de făcut este să iei la ţintă câte un inamic.

Ce credeţi că am făcut la început? Na... deformare profesională se cheamă. Chiar dacă există modul random, am făcut o schemă decizională de alegere a celui mai bun erou pe baza mai multor caracteristici, cum ar fi: punctele iniţiale de putere, agilitate, inteligenţă; raza de atac şi forţa loviturilor. Aşa am descoperit că cel mai uşor poţi câştiga cu Oblivion sau cu Goblin techies. Teoria e una – practica e altă mandravelă.

În concluzie: poţi să faci ţâşpe mii de calcule – de la numărul de dinţi până la viteza de bangheală. Nu te ajută la nimic. Trebuie să îţi intre în sânge şi să dobândeşti reflexe automate, altfel nu ai nici o şansă la gloria eternă de erou victorios.

Poveşti din Siberia – part XIV

Nu m-am mutat în Siberia. Nici măcar în Canada. Doar decorul poveştilor din imaginaţia mea s-a transformat într-o uriaşă zonă troienită.

Unde rămăsesem? A, da, la Marcus. E un personaj care preferă să stea în culise şi să sară uneori în lumina reflectoarelor precum un iepure prestidigitat din joben. Astăzi are restricţie din partea regizorului pentru că nu i-a adus gogoşi la tavă.

Revenind în Cameroma – nici eroii nu s-au mutat în Siberia – să privim ce frumos dansează fulgii de zăpadă în jurul ramurilor brazilor. Ligia s-a bucurat de o plimbare îndelungată printre fulgi minusculi şi dezorientaţi, speriaţi că s-ar putea topi înainte să se aştearnă deasupra stratului gros de omăt. Era o zi frumoasă de iarnă, numai bună de colindat meleaguri noi împreună cu Lancelot. Acesta a rămas înzăpezit pentru scurt timp, însă a reuşit să dea de Ligia la jumătatea drumului.

I-a spus că merg spre castelul HQ, însă a îndreptat diligenţa în direcţia opusă. Pentru o mare amatoare de surprize oricum nu conta destinaţia. Ea i-a povestit peripeţiile prin care trecuse cu câteva zile în urmă de la -20 la 40 de grade pe scări diferite. Lancelot trecuse doar printr-o sticlă meloriană în unghi de vreo 20 faţă de Guinevere, ceea ce i-a cauzat o insomnie teribilă. Ligia a admirat priveliştea supraaglomerată de fulgi şi şi-a amintit de un bal regal invadat de menestrei orientali. El i-a spus un zvon care ar fi circulat din ziua balului în legătură cu cavalerul verzui şi arteziana cu nuferi. Ea l-a negat în totalitate, precizând că oricine îi poate confirma varianta. Bineînţeles că aluzia lui Lancelot nu avea nici o bază reală; era o simplă tachinare conversaţională, deranjat de cererea Ligiei de a o întâlni pe Guinevere.

Ligia se lăfăia în euforia anticipării viitorului extrem de apropiat fără vreun glob de cristal. Când au ajuns la drumul spre castelul HQ din cealaltă direcţie decât cea obişnuită s-a convins că Lancelot nu glumise. Probabil că cei doi eroi sunt strămoşii brainiacilor de pe Discovery Science, care testau cât de bine se descurcă la serviciu persoanele electrocutate. Numai că ei au riscat mai mult, pe trecătoarea arcuită spre castel, la înălţime destul de periculoasă şi plină de gheaţă acoperită de nea. Sporturi extreme pentru amatorii de senzaţii tari. Ligia a fost foarte încântată să încerce lucruri noi. Apoi l-a îndemnat pe Lancelot să fie mai grijuliu, cu voce mângâietoare, adecvată migrenelor.

Şi cum toate momentele plăcute se termină înainte să înceapă... ne auzim în episodul următor.

Poveşti ireale – part XIII

Ei bine... unde am rămas? Hmm... în al nouălea cer? Ar fi fost extraordinar de ireal să fi rămas acolo. Când te gândeşti că mai adaugi un “c” şi bolta se transformă în puţ alighierian.

Da, mi-am amintit: am rămas în Cameroma – o lume situată între vis şi realitate. Ningea cu pisici şi câini. Pardon, aceea era ploaia. Ce expresii ciudate...

Erau doi eroi în saga Cameromei: Ligia şi Lancelot. Mai apăreau şi nişte personaje secundare, dacă nu mă înşeală memoria. Însă nu sunt demne de a fi înnobilate cu vreo titulatură.

Într-o zi frumoasă de iarnă, mai frumoasă decât cea din "Black Winter Day" , Ligia şi Lancelot au făcut o plimbare prin Cameroma, cu o diligenţă oarecum adecvată drumurilor înzăpezite şi îngheţate. Ligia a fost surprinsă succesiv, având parte de surprize cu final neaşteptat, alternând între veşti bune şi veşti excelente. Cu o zi înainte împrumutate aripile bufniţei cavalerului şi se ridicase mai sus decât pe un Nimbus 2011. Dimineaţa alunecase pentru un moment în demisolul arenei de quidditch, dar a revenit rapid pe o traiectorie ascendentă.

Lancelot a fost reţinut cu treburi evitate de Guinevere, plecată în pripă din castel. Apoi a vrut să amâne călătoria cu Ligia, dar s-a răzgândit şi au purces la drum. Au vorbit despre problemele apărute recent în cetate şi care nu le îngăduiau prea multe momente de răgaz. Ligia era curioasă în legătură cu Guinevere, însă Lancelot s-a arătat oarecum reticent în dezvăluirea amănuntelor. Lancelot a făcut o mişcare strategică de evitare a subiectului, zăpăcind-o complet pe Ligia. Un fior neobişnuit i-a electrocutat instantaneu fiecare moleculă. Ea a apreciat enorm iniţiativa de apropiere şi a prins curaj să continue atingerea subiectului fierbinte pe durata călătoriei. El i-a spus o poveste fantastică, în care apăreau nişte maşinării ciudate, cu propulsie inaccesibilă muritorilor de rând din vremurile medievale. Bineînţeles că nu a intrat în amănunte gen “imprimate albăstrui”, echipamentele cu acţionare electrică pe verticală rămânând strict drept decor al unor scene inedite. Ligia a recunoscut ca interesul ei e departe de a fi superficial, nu doar în privinţa poveştii.

S-au plimbat pe o potecă înzăpezită, simţind gheaţa scârţâind sub bocanci. Era un ger cumplit pe care eroii poveştii l-au ignorat cu bună ştiinţă. Au privit drumul rar circulat din crenelul unui vechi adăpost şi au ascultat vântul şuierând printre copaci. Aerul iernatic i-a înviorat şi a dat frâu liber manifestărilor nemaiîngrădite de pudoare. Lancelot a scurtat plimbarea întrucât îngheţase de tot în mantia subţire pe care o aruncase în grabă peste el la plecarea din castel. Era de părere că nu sunt în deplinătatea facultăţilor mentale, temporar. Ligiei i-a venit greu să se dezlipească de el. A evitat un răspuns tranşant în privinţa primirii trandafirilor galbeni danezi, însă a insistat că ea nu i-ar fi dat niciodată din curtea cavalerului roşu. A vrut să coboare pentru ca Lancelot să nu o însoţească la castelul HQ, dar avea şi el treburi pe acolo, afişând o mină foarte veselă pentru că îşi recuperase hrisovul oficial.

Ligia a plutit pe valul beatitudinii până când un necunoscut pribeag a atentat la integritatea ei în drum spre castelul alb. Apelativul “păpuşă” şi tentativa de atingere i-a creat o stare de repulsie şi de indignare.

Cel puţin ziua frumoasă de iarnă s-a încheiat minunat, cu contribuţia demnă de ovaţii a lui Marcus. Dar despre acest personaj în episodul viitor. :)

P.S.: Inspiraţia vine în lipsa expiraţiei. =))

Poveşti absurde – part XII

De ce să fie simplu când poate fi complicat?

Iar vorbesc pereţilor de parcă mi-ar scrie “Huntington” pe frunte. De fapt, cui îi pasă? Oricum nu vom găsi niciodată răspunsuri la întrebarea infantilă “de ce?”

De ce scriu absurdităţi? Pentru că îmi place. Greşit. Pentru că s-ar putea să îi şocheze pe alţii. Parţial greşit. Pentru că vreau să impresionez prin originalitate. Ceva mai apropiat de adevăr.

De ce ne întrebăm adesea de ce facem anumite lucruri? Ar trebui pur şi simplu să le facem, să ne simţim bine făcându-le, apoi să ignorăm amintirile până în momentul în care nu putem face nimic altceva decât să le depănăm în linişte şi întuneric. Dar nu! Noi trebuie să ştim de ce facem un lucru. Să definim motive şi scopuri. Să-i facem creierului pe plac şi să-l lăsăm să danseze prin urzeala migălos întreţesută. El se hrăneşte jucând Dota prin amalgame de idei. Cât masochism îi curge prin dendrite!

Ei bine, astăzi refuz să-i fac pe plac. Nu mă interesează de ce. Pentru că este absurd. Nu pot afla de ce. Pot doar să speculez, să joc până dobor baza elfilor, apoi să-mi incendiez propria bază. Refuz să mă rătăcesc prin labirintul ideilor absurde. Carpe diem!

P.S.: Da, şi această poveste era în Cameroma, cu Ligia şi Lancelot. Nu e absurd să-i trec numai într-o notă de subsol (a nu se traduce mot-a-mot în engleză). Dar e absurd să repet povestea a ţâşpea mia oară. E suficient că o cunosc protagoniştii.

Karaoke în Bila 8

Am reuşit într-un târziu să ajung să cânt într-o cârciumă (catalogarea stabilimentului aparţine gazdei spectacolului de karaoke). Şi m-am făcut şi de râs, deşi mi-am ales eu melodia: Metallica – “I Disappear”. După cum se spune, mi-am facut-o cu mâna mea.

Am ratat intrarea, am uitat strofele, mi-a tremurat vocea şi după ceva chin am renunţat. Am predat ştafeta/microfonul altora cu mai puţin trac. Eu cred că m-am intimidat din momentul în care m-am trezit cu un microfon mare în mână. N-am ştiut prea bine ce să fac cu el, după cum se aude aici: Bila 8 .

Surpriză mare când s-a anunţat că am câştigat ceva. Oricum eram în drum spre ieşire, iar prezentatorul a fost pus pe glume toată seara. Mi-au spus prietenii care au rămas că au băut premiul pentru mine.

Oare ieşea mai bine dacă îmi îmbibam vocea în alcool în prealabil? :)

Poveşti din Mojave – part XI

De ce tot schimb titlul seriei de povestiri? Dacă povestea rămâne aceeaşi, măcar titlul să o deosebească de  precedenta. Oricum nu se prinde nimeni că scriu acelaşi lucru pentru că nu-mi trece prin cap că ar fi cineva interesat de logica absurdului.

A fost odată, în vremuri atât de îndepărtate încât coordonatele ar da eroare pe o maşină a timpului, un tărâm arid şi aproape pustiu. Eroii poveştii sunt aceiaşi, numai că au alunecat pe coordonate temporale mai apropiate de noi, în câteva şuturi neaşteptate.

Ligia s-a întâlnit cu Lancelot în zorii zilei, nerăbdătoare să-l simtă cât mai aproape de ea. Din păcate, el a fost şocat de apariţia ei excentrică şi ţipătoare. A renunţat să mai facă turul Cameromei de teamă să nu atragă prea tare atenţia. Ligia i-a spus că şi-a făcut programul de lucru după el şi i-a dat un portret făcut într-un costum din epoca delfinilor albaştri, generos în dezvelirea detaliilor indiscrete. I-a mărturisit planul pentru luna următoare, abia după ce el adusese vorba de imposibilitatea derulării operaţiunii. Lancelot a făcut o glumă măgulitoare – ca obiectul cel mai stabil -, rugând-o să nu mai vorbească aşa. După întâlnirea cu două slujitoare din cetate, discuţia a degenerat în hohote generale de râs. Una dintre ele a remarcat semnul magic pe care Ligia a neglijat să-l acopere. Ea a glumit în privinţa sursei, dar n-a râs nimeni şi au privit-o îngrijoraţi. Atmosfera veselă a continuat să-i învăluie câteva ceasuri bune. Ligia chiar şi-a permis să vorbească prin intermediul globului de cristal cu altcineva de faţă cu Lancelot. Esenţialul dialogului se rezumă la “mi-e dor de tine”. Ba chiar i-a arătat şi cocktailul Molotov de la bufniţa marelui maestru Yoda. Nu rişti, nu câştigi! Motivul aparent era starea de euforie, dar la nivelul subconştientului probabil că vroia să afle cum reacţionează în faţa potenţialei concurenţe.

Wow, e prima dată când introducerea e mai lungă decât desfăşurarea propriu-zisă a acţiunii. Povestea începe de fapt a doua zi după-amiază. Întâlnirea era stabilită cu 32 h înainte, însă Ligia n-a avut răbdare nici de această dată şi a pornit la drum cu ½ h mai devreme, anunţându-l şi pe cavalerul ioanit. Având prea mult entuziasm, a greşit poteca, dar s-a scuzat că a întârziat. Lancelot a amintit de varianta criptologică a unei bufniţe mai vechi, dar şi de tachinările din ziua precedentă. Ligia i-a explicat că nu e nici un pericol real şi i-a dezvăluit şi partea neevidentă a acţiunilor ei (cu cine vorbise şi cine era maestrul). Dacă el rămăsese cu gândul la ele, înseamnă că îi păsa măcar puţin de ea. Acest lucru a făcut-o să-l dorească şi mai mult – dacă acest lucru ar fi fost totuşi posibil. L-a întrebat dacă în ziua precedentă făcuse paradă intenţionată prin cetate, ştiind ce chef nebun avea să sară pe el. El era curios în privinţa sursei menţionate de ea, iar ea i-a spus adevărul.

Într-un târziu au ieşit mai departe de zidurile Cameromei decât mai fuseseră vreodată şi au mers în derivă până în mijlocul pustietăţii. Lancelot a bătut din nou în retragere, mai ales văzând o santinelă la orizont. A spus că evită flagrantul, iar Ligia a râs ironic: “Adică să mă prindă numai pe mine.” I-a oferit protecţia necesară, apoi şi-a scos veşmintele inutile. Lancelot era puternic impresionat, probabil de refuzul Ligiei de a accepta un refuz. There almost is no BJ (parafraza la arhicunoscutul Matrix). A ţinut-o în braţe până când unul dintre barbari s-a apropiat de locul în care păştea bidiviul. Ligiei i-a plăcut fiecare moment, scăpând câteva şoapte de extaz. Rar, pe scurt, dar memorabil. I-a propus o întâlnire indecentă în condiţii total diferite, peste 31 de zile. E mult prea devreme pentru previziuni pe termen lung. Rămâne de văzut în episoadele următoare.