1000 de gânduri în slujba sănătăţii

Astăzi este o zi importantă pentru orice persoană animată de simţul responsabilităţii şi al autoconservării. De Ziua Mondială a Sănătăţii s-a lansat campania “1000 de oraşe, 1000 de vieţi”. Organizaţia Mondială a Sănătăţii îşi propune să promoveze activităţi de susţinere a sănătăţii în cât mai multe oraşe care au pus la dispoziţia sa spaţiile necesare prin închiderea circulaţiei autovechiculelor. Urbanizarea este un factor important care afectează sănătatea populaţiei, cu atât mai mult cu cât trendul demografic este puternic ascendent în oraşe.


Aşadar să ne rezervăm 1000 de secunde, minute sau chiar ore – oricât este necesar pentru fiecare dintre noi - pentru a ne reorganiza priorităţile astfel încât sănătatea să urce de pe ultimul loc, având în final chiar pretenţii la un loc pe podium.

Când văd avertizările cu care sunt presarate calupurile publicitare, mă gândesc dacă începem deja să urmăm tendinţa exagerat prezentată în comedia “Idiocracy”, unde media IQ-ului atinge cote aproape negative. Chiar avem nevoie să ni se reamintească în mass-media banalităţi pe care orice persoană ar trebui să le ştie şi să le urmeze instinctiv? De exemplu, pe lângă arhicunoscuta directivă a Consiliului European “Tutunul dăunează grav sănătăţii!”, au apărut atenţionări în privinţa sănătăţii: să consumăm zilnic fructe şi legume, să evităm consumul excesiv de sare, zahăr şi grăsimi şi să facem mişcare cel puţin 30 de minute pe zi. Într-adevăr, alimentaţia sănătoasă este o necesitate, dar nu şi un scop realizabil printr-o simplă lansare de îndemnuri. Măsuri de susţinere a agriculturii autohtone şi de limitare a importurilor de produse puternic chimicalizate sunt de asemenea necesare. Ce face un român cu un salariu de toată jena? Cumpără toate prostiile nesănătoase, dar atractive prin preţurile scăzute. În starea de sănătate al populaţiei se reflectă şi gradul de sănătate al economiei în ansamblu. Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că în România sunt prezenţi şase factori de risc major la adresa sănătăţii: bolile cronice, anemia, alimentaţia defectuoasă a copiilor, obezitatea şi subnutriţia, accesul restrâns la apă şi sisteme sanitare, consumul de alcool şi tutun. Este evident că ne aflăm într-o situaţie departe de cea a unui stat modern şi civilizat.

Ştim cu toţii că este mult mai uşor să previi decât să tratezi. Dar câţi dintre noi se prezintă la controalele anuale – ca să nu mai spunem de investigaţii detaliate în clinici particulare – fără să aibă vreun motiv întemeiat? Abia la al câtelea simptom mergem la un medic? Probabil că sunt suficient de mulţi ipohondri – pretextul sub care s-au introdus noile taxe în sistemul românesc sanitar. Dar adevărul e că marea majoritate a oamenilor neglijează primele semne de boală din lipsă de timp şi de bani, aproape până când starea de disconfort devine intolerabilă.

În ceea ce priveşte măsurile de igienă personală, de igienizare a locuinţei sau a locului de muncă, avem nevoie de emisiuni TV cum ar fi “Curat, murdar?” să ne educe? Nu am mania curăţeniei, în sensul că nu simt nevoia să sterilizez zilnic mediul în care stau, dar, totuşi, îmi vine greu să cred că unii oameni pot sta în condiţiile descrise în acea emisiune.

Mişcare am face, dar unde să ieşim la jogging când străzile şi parcurile sunt pline de câini vagabonzi? O măsură bună care ar fi trebuit iniţiată de ziua sănătăţii ar fi fost colectarea tuturor javrelor care bântuie străzile şi neutralizarea lor, pentru că au un risc mare de transmitere a bolilor. N-are decât să-mi sară în cap Asociaţia pentru protecţia animalelor, însă eu cred că locul lor nu este să se gudure printre trecători după raitele prin gunoaie. De ce să fie mediul urban înţesat de animale? Există avantaje uriaşe în comparaţie cu neplăcerile pe care le cauzează? Este prea scump să fie “vânate” şi eliminate toate animalele fără stăpân? La câte taxe şi impozite plătim mi se pare normal să ni se asigure siguranţa deplasării pietonale.

Şi după ce scăpăm de “prădătorii” necuvântători ce ne facem cu cei din aceeaşi specie cu noi? Violenţa este un pericol imens pentru sănătatea noastră, atât fizică, cât şi mintală.

Voi ce măsuri luaţi pentru păstrarea sănătăţii?

Păcăleli de 1 Aprilie

Am trimis prin email colegilor un fisier care sa-i redirectioneze pe aceasta pagina. Cred ca macar unul dintre ei a fost curios sa-l deschida.

Bucuria de a avea un copil

Am auzit multe pareri despre copii, in special de ce ar trebui sa avem macar unul. O anumita remarca m-a revoltat de curand: "ca sa aiba cineva grija de noi la batranete". Oare chiar asa de egoisti sa fim, sa ne intereseze doar aceasta viata efemera? Nu vreau sa ajung la subiectul perpetuarii speciei. La felul in care evolueaza societatea umana, fara sa aiba grija de mediul inconjurator, nu mai conteaza dimensiunea populatiei finale. Ori 10, ori 100 de milioane, tot nu sunt prea mari sansele de supravietuire pe termen foarte lung.
Motivul meu de a avea un copil este tot egoist, dar nu il vad ca pe un mijloc de prelungire a confortului, ci ca pe o realizare. Ce bucurie poate fi mai mare decat aceea de a crea si a educa un individ cu personalitate distincta, cu spirit independent si care sa contribuie pozitiv la dezvoltarea vietii culturale a societatii umane?
Mai sus decat instinctul de reproducere si decat nevoia de confort se situeaza nevoia de autorespect. Aceasta poate fi satisfacuta in urma unui proces indelungat de intretinere, educare si transmitere a unui sistem personal de valori propriului copil. Rezultatele se pot observa lesne pe parcurs. Fiecare eveniment la care vom participa impreuna va avea noi valente fata de instanta solitara precedenta.
In concluzie, cea mai mare realizare a mea ar fi formarea cu succes a unei personalitati puternice, independente, care sa gaseasca un domeniu potrivit de aprofundare.

Hoţi de criză

Pe toti ne-a afectat perioada de recesiune economica, dar putini s-au dedat la acte de talharie ca masura de revigorare. Ghinionul a facut sa ma intersectez cu cei de la baza clopotului lui Gauss si sa-mi ies din papuci. Bani oricum n-aveam deci ei au luat o teapa si mai mare decat mine. Ma consolez cu ideea ca nici valoarea sentimentala a bunurilor sustrase nu trecea de genunchiul broastei. Asa ca... nici macar hot sa nu te faci in vremuri de criza. Nu renteaza.

Ceea ce m-a revoltat cel mai tare a fost fapta in sine. Chiar asa de mult a scazut nivelul de educatie in Romania incat unora chiar le poate trece prin cap sa atenteze la proprietatea altora? Si nici macar ziua, in locuri publice circulate sa nu te poti simti in siguranta?

Papuci veseli – oameni stresaţi

Oamenii merg la cumpărături atunci când au nevoie de ceva. Nu neapărat de obiectul cu care se întorc acasă. Vor să-şi satisfacă o nevoie, iar atunci când cred că au mai multă nevoie de acel lucru decât de banii echivalenţi, îl cumpără.
De exemplu, ce nevoie credeţi că mi-am satisfăcut atunci când am cumpărat acest papuc? Bine, recunosc că până la urmă l-am luat şi pe celălalt, deşi iniţial vânzătorul nu reuşea să-i găsească perechea.

Ei bine, nici nevoia de a-mi menţine picioarele calde, nici cea de merge prin casă în ceva confortabil, nici cea de a începe o carieră de clown, nici cea de a mă lăuda familiei sau prietenilor cu o nouă achiziţie trăznită. Pur şi simplu am dorit să mă distrez. Să am ceva care să-mi aducă un zâmbet. Într-o lume dominată de stress şi suferinţă se pare că e nevoie să mergem la cumpărături pentru a ne binedispune. Cel puţin când văd noile tendinţe în modă ... mă stric de râs. Papucii în formă de iepure sunt mai serioşi decât multe alte ţinute ce se vor a fi cotidiene sau chiar elegante. N-am nimic împotriva tendinţelor moderniste, însă pentru mine primează bunul gust. De ce să scoatem pe bandă rulantă modele noi, în speranţa că cineva le va cumpăra totuşi? Haina nu-l face pe om, dar spune ceva despre creatorul său şi ne dă o portiţă de intrare spre dulapul gusturilor purtătorului. Ce pot să spun? Se pare că recesiunea economică a afectat în mare măsură atât creativitatea designerilor, cât şi buzunarele cumpărătorilor. Stress-ul ne împiedică să facem achiziţii fundamentate pe un studiu măcar superficial al pieţei. De unde timp să comparăm şi să alegem? Poate nu va observa nimeni aspectul de arlechin cât timp mergem cu valul. Doh! O asemenea mentalitate îmi inhibă creativitatea şi mă face să scriu tâmpenii despre papuci veseli. M-a lovit stress-ul fix în moalele capului.

Parada melcilor cu diplomă

Am observat din ce în ce mai des diverse manifestări exagerate de bucurie. Nu e nimic rău în a te bucura, mai ales că motivele par să se împuţineze pe zi ce trece, însă este o mare diferenţă între veselia sinceră, spontană şi parada de “rupt gura târgului”. Tocmai în trecere printr-un târg – orăşel lesne de omis pe hartă – am văzut ceva cum nu mi-aş fi putut imagina, oricât de mult mi-aş fi stors buretele creativităţii. Asta mă duce cu gândul la sintagma arhivehiculată “viaţa bate filmul”.
Ei bine, ce fel de manifestare mi-a atras atenţia? O paradă ambulantă de proaspăt absolvenţi de colegiu, echipaţi cu robe şi tichii negre. Până aici, nimic deosebit, doar că întreaga hoardă – că altfel nu aş putea-o eticheta – defila pe mijlocul străzii, însoţită de câteva maşini de poliţie – probabil întreg echipajul oraşului. Aţi putea spune: “Aşa, şi?” Păi, nimic, oricui i se pare normal să facă absolut orice îi trece prin cap, doar e democraţie. Asta ar trebui să subliniem şi în faţa celor peste o sută de şoferi care au fost nevoiţi să tranziteze principala şosea în ritm de melc cu diplomă şi cu frigiderul considerabil reaprovizionat. Doar carosabilul este clar făcut pentru absolvenţii dornici de a fi văzuţi de toţi cei 10-20 de mii de locuitori. În plus, ce altă dovadă de cultură mai putem cere, pe lângă aceea de a urla pe stradă escortat de forţele de ordine? Care e diferenţa dintre o astfel de procesiune şi galeria echipei Dinamo, de exemplu? Poate diferă tipul de organizare, însă esenţa e aceeaşi: vrem să ieşim în evidenţă prin ceea ce are efect la masele largi – manifestări primitive – şi nu să popularizăm bunele maniere.

Alarma auto – girofar ambulant

Cu câteva zile în urmă mă grăbeam să ajung la o şedinţă, împreună cu câţiva dintre colegi. A fost un eveniment care m-a făcut să mă bucur de lipsa de responsabilitate de pe bancheta din spate.
Abia mă apropiam de autoturism când a început să ţipe alarma. Prima reacţie a fost una de amuzament: “Punem girofarul ca să nu întârziem la şedinţă, nu?” am spus eu pe sub mustăţi. Cu siguranţă nu m-a auzit nimeni în zgomotul infernal proaspăt izbucnit. Ocupanţii locurilor din faţă căutau de zor un buton de oprire a alarmei. Au reuşit să ridice capota şi să studieze “minunăţiile” de sub ea, sub o ploaie de înjurături à la Planeta Moldova. În acest timp alarma se oprea cate o secundă-două pentru ca apoi să ia de la capăt misiunea de înnebunire de cap a vecinilor – în mare parte octogenari – dis-de-dimineaţă.
Neavând succes în încercarea de domesticire a sirenei, mândrul nou conducător auto al autoturismului enigmatic a luat decizia de “a-i da bice”: “S-o scot repede din oraş până nu ne prinde poliţia!”
Între timp, unul dintre pasageri se adâncise într-o şedinţă de consiliere telefonică în scopul de a soluţiona problema. “Cum adică să mă depărtez de maşină? Păi sunt înăuntru! N-am cum să cobor din mers!” Printre hohotele nestăpânite de râs care nu mi-au dat pace tot drumul (şi chiar încă vreo două zile după aceea) am reuşit să mai prind câteva crâmpeie din conversaţie: “S-o opresc cu telecomanda? Tu crezi că dacă aveam telecomandă te mai sunam pe tine?”
Chiar în clipa în care am ieşit din oraş s-a produs miracolul: alarma s-a oprit de la sine. Ce ironie! În lipsă de spectatori care să se uite la noi ca la urs, s-a plictisit şi s-a băgat la loc în cutie. Pardon, difuzor.
Să clarificăm un lucru: nu, nu fac parte dintr-o bandă de hoţi de maşini. Sunt doar un membru al unei organizaţii în care orice este posibil. Până şi schimbul de autoturisme pe termen scurt, fără instrucţiuni de folosire.