Bucuria de a avea un copil (2)

Principalul motiv pentru care n-am mai scris nimic pe blog este un copil de o lună si 23 de zile. Cu ce să încep?

Era o zi însorită de mai când am făcut ultimul drum spre maternitate. Văzusem zeci de filme cu părinţi grăbiţi, stresaţi, disperaţi să ajungă la spital la timp şi să nu uite nimic din strictul necesar. Nu-mi plac stereotipurile aşa că mă bucur că n-a trebuit să trec printr-o astfel de agitaţie, de oameni înnebuniţi. Noi ne-am dus foarte liniştiţi, ca-ntr-o plimbare de dimineaţă, cu o sacoşică mai mult goală: un set de pijamale, o pereche de papuci, un bidon cu apă şi o carte, încredinţaţi că dacă va fi cazul de internare, aceste obiecte vor fi mai mult decât suficiente. De unde să ne treacă prin cap că la aproximativ 6 ore de la internare va ieşi la lumină juniorul? Sau, mai bine zis, teroristul, după cum veţi vedea în episoadele următoare. Abia atunci a început agitaţia. Pentru că astăzi, în spitalele din România găseşti mult mai puţin decât strictul necesar. Trebuie să-ţi cumperi medicamentele, să înduri curentul năucitor de pe holuri şi să te plouă în cap când mergi la baie. Nu glumesc, chiar era o bucată de tavan desprinsă şi se vedeau nişte drugi din lemn – de fapt, copaci întregi, subţiri, cu scoarţă cu tot.

Apoi ne-am luptat cu birocraţia sistemelor publice: starea civilă şi direcţia de asistenţă comunitară. Trebuie să faci mai multe drumuri pentru fiecare dosar şi te mai şi apostrofează cetăţenii care îşi aşteaptă rândul răbdători. Am ajuns cu o ora înainte de începerea programului pentru că nu ştiam dacă e program cu publicul dimineaţa sau după-amiaza. Era o babă care aştepta pe bancă, la intrare, de cine ştie când şi a ţinut să precizeze clar şi răspicat: “după mine!”. De parcă noi am fi fost aşa de grăbiţi să facem umbră degeaba asfaltului de la uşa bugetarilor “suprasolicitaţi” de oameni nevoiaşi (program 3 zile/săptămână şi 4 ore/zi). Ce să mai zici… pensionarii sunt mult mai grăbiţi decât salariaţii cu câte un mic “terorist” flămând acasă. Noi oricum ne întorceam să hrănim copilul, aşa că ne-a amuzat mult de tot replica tupeistă.

Dar destul cu plângerea de milă a situaţiei de român. Avem un nou membru al familiei, mic şi gălăgios, care cere atenţie în mod constant. Partea bună e că produce faze extrem de comice prin expresia feţei, priviri nedumerite, gângureli neinteligibile şi marcarea teritoriului cu orice ocazie. Dezavantajul principal e că ne extenuează pe toţi, lăudându-se cu surplusul de energie. Dar ce mai contează câteva luni de nopţi nedormite când te gândeşti că vei putea forma o personalitate unică, pe care s-o iubeşti indiferent cum se dezvoltă şi care, la rândul ei, să te iubească pentru cine eşti cu adevărat. Aşa ar fi ideal să decurgă lucrurile în sânul unei familii. Fiind la început de drum, abia aştept să văd cât de aproape vom fi de starea perfectă.

Revin în curând cu poze. Numai să-mi permită micul “terorist”… Dacă ar fi după el, am sta toţi în jurul lui non-stop, cât el zâmbeşte pe sub mustăţi!

William Shakespeare – punct de referinţă în istoria literaturii universale

Astăzi este sărbătoare: e ziua lui Shakespeare, atât aniversare, cât şi comemorare.

Îmi tot amintesc în fiecare an o replică pe care am primit-o de la o colegă de serviciu: “Da’ ce? Şi pe el îl chema Gheorghe?” Şi ce faţă serioasă avea persoana care m-a întrebat!... Nici acum nu ştiu cu siguranţă dacă a vrut să glumească sau dacă pur şi simplu a zis primul lucru care i-a trecut prin cap fără să se gândească la absurditatea lui. Oricum, este de apreciat spontaneitatea de care a dat dovadă.

Ce am citit de Shakespeare? În timpul liceului am reuşit să cumpăr “Hamlet” şi “Julius Caesar” în limba engleză, de la o expoziţie de carte. Întrucât astăzi se sărbătoreşte şi ziua internaţională a cărţii şi a copyright-ului n-ar fi corect să adaug pe lista de lecturi şi ebook-urile piratate (deşi e îndoielnic faptul că marele scriitor s-ar întoarce după aproape 400 de ani să colecteze drepturile de autor cuvenite; nici măcar nu a fost mumificat :) ).

În orice caz, am citit doar o părticică infimă din opera lui Shakespeare. În special din cauză că programa şcolară punea accentul pe gramatica, nu pe literatura limbii engleze. Aşa că m-am limitat la puţinele ecranizări care au fost difuzate la televizor pe atunci: “Hamlet”, “Othello”, “Nevestele vesele din Windsor”, “Visul unei nopţi de vară”, “Romeo şi Julieta”. N-am prins prea multe pentru că nu se încadrează în genul SF. Chiar dacă nu e pe primul loc în topul preferinţelor mele, merită să îi dedic puţin timp. Măcar să-mi amintesc ce frumos era în timpul anilor de studiu, când aveam timp berechet şi pentru jocuri, şi pentru lecturi suplimentare.

Tuturor ne plac poveştile. Ce citeaţi în copilărie? Presupun că nu literatură în limba engleză. Mie îmi pare rău că am ratat multe poveşti simple şi captivante. Acum e prea târziu să mă mai bucur de senzaţia lor misterioasă, de efectul acela surprinzător pe care îl produc asupra copiilor. Vi se întâmplă să recitiţi o carte după 5-10 ani şi să observaţi că priviţi lucrurile într-o altă lumină? Am păţit de mai multe ori. Ne schimbăm într-un ritm uluitor atât preferinţele, cât şi modalitatea de percepere a universului înconjurător.

Dar să revenim la Shakespeare. Nu a scris poveşti, dar şi-a pus amprenta asupra dezvoltării literaturii mileniului trecut şi cu siguranţă nu va fi uitat încă vreo câteva milenii de acum încolo.

Ziua pământului

Ce măsuri ecologice luăm fiecare dintre noi? Mă tot gândesc şi nu-mi trece nimic prin cap. N-am nici o contribuţie personală activă în prezervarea mediului înconjurător. Şi ca mine sunt probabil zeci sau sute de milioane de oameni.

Cel puţin mă consolez cu faptul că nu am acţionat în mod direct în scopul distrugerii naturii. Totuşi, e trist să fiu pe linia neutrilor şi să-mi dau seama că utilitatea faptelor mele n-are implicaţii ecologice. Dar, în mod indirect, nici unul dintre noi nu poate rămâne neutru în raport cu consumul de resurse naturale.

Încă din copilărie am început să folosim hârtia la şcoală. Câţi copaci sunt tăiaţi pentru a produce o tonă de hârtie? Am auzit că 17 şi probabil nu din ăia mici şi piperniciţi. Am folosit 2500 de caiete în cei 12, 16 sau 18 ani de şcoală? Atunci trebuie să plantăm 17 copaci. Personal, după un calcul rapid aproximativ - (12*10*2*3+4*12*2*2)=720+192=912 – am o restanţă de cel puţin 6 copaci. Plus unul care era la geamul meu şi o vecină nebună a pus pe cineva să-l taie pe motiv că nu-i intră lumină în apartament şi că îi miroase prea tare a flori de tei! Din păcate, pe atunci n-am avut vârsta minimă pentru a protesta pe cale oficială şi legală.

Deci să tragem concluzia că e-learningul e mai avantajos pentru natură? Eu nu m-aş grăbi. Calculatoarele nu funcţionează singure stând la soare. Au nevoie de energie electrică. Aceasta este produsă doar în foarte mică proporţie din energie solară sau eoliană. În România, principala sursă de energie electrică este cărbunele – resursă naturală neregenerabilă. Aşa că, până când hidrocentralele vor trece pe locul întâi în producţia de energie electrică, n-ar trebui să exagerăm consumul acesteia.

Cine poate spune că preferă să meargă pe jos decât cu maşina? Suntem invadaţi de autoturisme. N-avem nici destule benzi de circulaţie, nici parcări, dar românii continuă să achiziţioneze chiar mai mult de un autovehicul de familie sau chiar de persoană. Păi de ce? Toată lumea are şi eu sunt prost să nu-mi iau? Sunteţi de acord că aşa se întâmplă de obicei? Chiar dacă o foloseşte doar de câteva ori pe lună/an, românul vrea să se mândrească cu maşina lui din faţa blocului. Cât consumă în medie un autoturism? Să zicem aproximativ 6l/100km. Benzina şi motorina sunt produse din petrol – altă resursă naturală neregenerabilă. Noxele eşapate poluează enorm, făcând aerul de nerespirat în marile aglomeraţii urbane. Nici frica de obezitate nu ne determină să mergem pe jos. De cele mai multe ori suntem presaţi de timp şi uităm că poate peste câteva sute/mii de ani nu vor mai fi resurse de exploatat. Ne vom muta pe altă planetă, ca ţiganii cu cortul, pardon, cu palatul?

În concluzie, orice facem afectează ecosistemul în care ne aflăm. Depinde doar de noi să îl influenţăm pozitiv.

Critica criticii pure

Suntem o naţiune de cârcotaşi: bârfa e ridicată la rang de sport naţional. Ne doare capul de grija altuia aşa de tare încât nu suntem în stare să facem altceva decât să ne plângem la fiecare colţ de blog. Din ce am citit în ultimul timp n-am găsit decât atacuri misogine, xenofobe (contra ungurilor, ţiganilor, moldovenilor, oltenilor, ardelenilor) şi multe alte discriminări (rockeri, manelişti, emo, proşti etc.).

Ce s-a întâmplat cu toleranţa unei populaţii declarate în proporţie de peste 98% creştin-ortodoxă la ultimul recensământ? Într-adevăr, accentul trebuie pus pe “declarate” pentru că mulţi sunt creştini doar cu numele şi numai dacă îi avantajează. Cred că mi-a intrat şi mie în sânge sportul ăsta naţional: tot privesc cu un ochi critic ceea ce se întâmplă în România.

De fapt, scopul acestei postări este să mă revolt împotriva excesului de criticism din sufletele bloggerilor români. Nu cred că un blog este exclusiv un loc de revărsare a frustrărilor. Ar trebui să ne dorim să contribuim cu frânturi personale de spirit inovator. Însă văd în special exerciţii de creativitate pe seama mizeriilor din societate. Cu siguranţă putem scoate mai mult din “puţul gândirii” dacă ne străduim. De ce să îmbrăţişăm cu toţii estetica urâtului? Eu vreau să fac puţină alchimie netradiţională transformând “florile de mucigai” în trandafiri albaştri. Asta nu înseamnă că mă voi apuca să cenzurez ce am scris până acum. Fiecare scriitor trece prin mai multe faze până când îşi găseşte un stil potrivil personalităţii sale. Şi, după cum lesne se observă, echilibrele sunt în mare măsură dinamice. Aşa că ar trebui să fim receptivi la schimbări cât mai dese.

Cu riscul de a-mi pierde cititorii (deja debordez de optimism; de fapt am un singur cititor), anunţ o schimbare radicală de atitudine pe blog. Să ne auzim cu bine în noua “eră” de pozitivism şi autocontrol literar-artistic!

De la cordonul ombilical la buricul pământului

Oamenii erau mai pudici decât astăzi, după cum se reflectă în moda secolului al XIX-lea. Nu înţeleg cum puteau sta femeile cu crinolinele alea imense pe ele, mai ales pe timp estival. Nu cred că îşi montau pe dedesubt ventilatoare cu baterii.


Din secolul al XX-lea, fustele au început să se scurteze, cel puţin pentru europeni. N-avem treabă cu obiceiurile musulmane legate de hijab, jilbab şi toate celelalte accesorii care nu te lasă să distingi o femeie de o cămilă. S-a ajuns la etapa în care ombilicul a păşit din culise pe scena modei. De la simpla sa etalare până la piercinguri cât mai decorative.

Însă dansul din buric e de provenienţă orientală şi e mult mai vechi decât mulţi dintre noi ar crede. Personal, am văzut o demonstraţie “pe viu” abia pe la vreo 15 ani. O vecină se lăuda cu această nouă abilitate dobândită în urma unei “vizite de lucru” în Turcia, scurtată pe neaşteptate de intervenţia poliţiei în afacerile ei externe. Interdicţia de pe paşaport nu a descurajat-o. S-a reprofilat şi s-a dus la italieni. Numai că ei nu erau mari amatori de dans din buric. Vă daţi seama ce obosit se simte ombilicul după ce e asaltat de expansiunea unor cantităţi enorme de pizza. Ultimul lucru pe care vreţi să-l faceţi este să-l zgâlţâiţi. Mai puţin în cazul în care doriţi să revedeţi “pe viu” scena de exorcizare din Scary Movie.

Din totdeauna s-au aflat printre noi persoane care se cred buricul pământului. Ei sunt peste tot dar nu-i prea observăm pentru că nu sunt aşa de importanţi pe cât le place să creadă. Cel mai mediatizat dintre ei este în prezent nea Jiji. Să zicem că ar avea o scuză pentru accesele de megalomanie: vorbeşte de parcă încă ar fi conectat la un cordon ombilical. Şi mulţi oameni, în special stelişti, speră ca această ancoră să acţioneze ca o coardă de bungee-jumping şi să-l antreneze într-o mişcare de genul: Enigma – “Return to innocence” .

Riscul de a fi explorator

Suntem o specie animată de curiozitate. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au început să exploreze părţile necunoscute ale Terrei. Istoria i-a ridicat la mare rang pe Marco Polo, Magellan, Columb, Cook, Livingstone şi pe mulţi alţii. Şi în prezent tradiţia continuă. La nivel personal, în sec. XX s-au scris foarte multe jurnale de călătorie. Am o colecţie destul de mare în bibliotecă. Oamenii simt nevoia să exploreze cât mai multe locuri şi să destăinuie impresiile produse de acestea. Chiar dacă o călătorie propriu-zisă nu are caracter de noutate absolută, felul în care este făcută prezentarea aduce o nouă perspectivă asupra zonei explorate.


În fiecare dintre noi se află un mic explorator care abia aşteaptă ocazia să se lanseze în expediţii reale. Că de cele imaginare avem parte în fiecare vis, fie el conştientizat sau nu.

Eu aş vrea să explorez cât mai multe planete, să comunic cu cât mai multe specii şi să aflu dacă setea de explorare este caracteristică doar oamenilor. Cu siguranţă, unicitatea noastră nu ar consta doar în această tendinţă de a ne avânta spre necunoscut. Pe de o parte, este o trăsătură umană periculoasă. Nu ştim niciodată cu ce ne vom confrunta. Avem nevoie de mult curaj ca să înfruntăm surprizele de-a lungul unei călătorii. Pe de altă parte, orice risc asumat cu încredere în forţele proprii păleşte în faţa răsplatei care ne aşteaptă în urma întreprinderii unui asemenea act. Oare?

Ce credeţi? Jurnaliştii care şi-au riscat viaţa ca să fie în mijlocul evenimentelor “fierbinţi” – războaie, revolte, atacuri teroriste, cataclisme naturale – au avut ceva de câştigat? E suficient un val de adrenalină şi, eventual, altul de publicitate ca să vă atragă în situaţii inedite periculoase?

Equilibrium – metal extrem finisat cu pasiune

Cred că fiecare dintre noi are cel puţin o pasiune. E superb, cât timp nu e nocivă. Avem nevoie de senzaţii tari ca să simţim că trăim.


Întotdeauna mi-au plăcut metalele extreme. Din copilărie, de fapt, după ce mi-a trecut faza techno. Cu câţiva ani în urmă am descoperit Equilibrium – o formaţie germană de epic folk/viking metal. Melodiile lor sunt incomparabile cu oricare altele. Ca şi senzaţia pe care o lasă audiţia lor. Abia aştept să lanseze un nou album. Am ascultat “Sagas” de zeci de ori şi tot nu mă pot sătura de el.

Mă lasă rece comentariile celor din jur, de genul: “Ce urlă ăla aşa? Parcă i-a băgat sula-n coaste...” sau “Îţi dai seama câte pungi de vomă le trebuie la un concert?” Equilibrium are o linie melodică excelentă, incomparabilă cu orice altceva am ascultat până acum, iar părţile vocale se îmbină perfect cu cele instrumentale, desăvârşind opera de artă.

Mulţi ar contesta: “Ce artă? Sunt nişte nebuni disperaţi, care zdrăngăne şi urlă cât îi ţin plămânii!” Este opinia lor şi o respect. Dacă nu-ţi place ceva, nu te poate convinge nimeni să asculţi. La fel, nici eu n-aş asculta manele, nici dacă mi-ar fi creierul în pericol iminent de implozie în contact cu un proiectil letal.

Aşadar, scopul postării mele nu este să popularizez metalele extreme. Vreau doar să precizez că acestea reprezintă pentru mine o formă de relaxare, un deliciu şi, uneori, un obiect de contemplaţie. Cu siguranţă aveţi şi voi pasiuni demne de a fi menţionate sau cel puţin destăinuite prietenilor. Carpe diem tuturor!